marți, 2 august 2011

Pur şi simplu

Văd trecînd oameni pe stradă... Mereu aceiaşi; mereu aceleaşi obiceiuri. Sunt neschimbaţi- de parcă timpul s-ar opri în loc în fiecare zi, dar ar lua-o de la capăt.

Dimineaţa trec grăbiţi pe sub geamul meu aprinzîndu-şi ţigara, apoi, cu paşi cît mai repezi se îndreaptă către staţia de autobuz unde, cu un aer ursuz, pe jumătate adormiţi, îşi scot abonamentul spre a-l prezenta şoferului (de parcă nu i-ar cunoaşte). La fel de monotoni, cu geanta aşezată pe-o parte, se întorc de la serviciu în jurul orei patru. Merg pe trotuar povestind despre maşini, despre lipsa banilor sau despre cît de sărată este mîncarea pe care nevestele lor o pregătesc în ultima vreme. Banalităţi.

Încă nu m-a prins în cercul ei vicios. Încă am ocupaţie şi rar mă plictisesc.

Sunt bătrîni şi au dreptate, chiar dacă de cele mai multe ori îi luăm în rîs. Ei ne oferă fel de fel de tipologii ale omului, pe care, parcă n-am vrea să ni le reamintim. Pe de altă parte, mă îngrozeşte gîndul că voi ajunge să-mi trăiesc viaţa într-un circuit închis.

Unii dintre ei au bani de aruncă cu ei în stînga şi-n dreapta, şi cred că-şi trăiesc viaţa, că sunt „oameni de viaţă”, că încă nu i-a constrîns monotonia şi că sunt în continuare cei care domină. Alţii se mulţumesc cu puţin dar valorifică pînă la epuizare clipele pe care le petrec împreună cu ceilalţi, spre uimirea multora dintre noi.

Oare cînd voi învăţa să disting între „un om de bine” şi un „om obişnuit”?

Mi-am primit lecţia de multe ori, fără să o aştept, fără să mă contrazic, dar, se pare că de prea puţine ori am reuşit să o învăţ, pentru că deşi m-am confruntat cu situaţii care păreau asemănătoare, rezultatul nu a fost acelaşi.

Ţigări, cluburi, muzică?

Prieteni, învăţături, situaţii de viaţă?

Modele, vicii?

Sau toate la un loc?

sâmbătă, 21 mai 2011

"Când amintirile... " - Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

duminică, 1 mai 2011

Adrian Păunescu - "Minciunile"

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
E multă minciună la noi pe pământ,
Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.

luni, 25 aprilie 2011

Picurînd cuvinte

E gustul copt pe care-l simt

E-amarul dulce între mări;

Te duce într-al vieţii vînt

Nu simţi, nu vezi, te plimbi prin gări;


E gustul ce pe buze-l simt

Cînd mă atingi, cînd te cuprind,

E rouă şi mă ninge ploaia...

E noapte şi mă fulgeră văpaia.


Se sprijină-ntr-un scrin piciorul,

Se-alintă-n mult venin amorul!

Sunt împreună printre perne

Şi se privesc, şi dorm, alene...


Mă cruţă gîndul orb şi moale

Şi mă ghidează tot la vale,

Să rumege încet cuvîntul!

Să-i piară-n zare-ntreg pămîntul!


E ţintuit în aer negricios

Un murmur tainic şi curios.

Ce arde-n el speranţe părăsite,

Şi mătură pe rînd iluzii rătăcite.


Şi pumnul se răsfrînge-uşor...

Iar inima-mi în colţ se strînge!

Ca ochii să-mi găsească dor

În braţul ce pe loc se frînge.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Curată nebunie

Aripi măreţe-ntind în zbor ca să-ţi visez avutul,

Dar le-mpînzesc şi azi, şi-n viitor doar ca să-ţi uit trecutul!


Mă reîntorc la tine, gînd al stinsului mister

Ca să-ţi îmbrăţişez culoarea şi otrava...

Ce crud şi împănat îmi pare-acum surîsul tău!

Ce-odată îmi stîrnea nesaţiul...


Mistuie-mi flacăra vieţii, zbate-mi credinţa!

Tu crai, cu fumul mult prea-ţi risipit.

Sparge-mi iluzia diafană;


Din epoca trecută ştiut-am despre tine,

Cînd vieţuiam cu pace

În templul candid al uitării.

Amprentă cu durere, uşor golită-n vorbe

Trimite-ţi către mine safirul necioplit de timp!


M-am rătăcit şi-n miazăzi şi-n noapte...

Dar harta-ţi arsă şi umbrită

Iar îmi ghidează paşii grei.

Înspre cascada tumultoasă;


Edenică senzaţie şi dor năucitor...

joi, 31 martie 2011

Să nu ajungi din Om, Neom!

Le paradoxe de notre temps est que nous avons de plus grands bâtiments mais des plus petits tempéraments, des autoroutes plus larges mais des points de vue plus étroits.

Nous dépensons plus mais nous avons moins, nous achetons plus mais apprécions moins, nous avons de plus grandes maisons, mais de plus petites familles, plus de commodités mais moins de temps.

Nous avons plus d'instruction mais moins de bons sens, plus de connaissances mais moins de jugement, plus d'experts et encore plus de problèmes, plus de médicaments mais moins de bien-être.

Nous avons trop, nous fumons trop, nous nous dépensons inconsidérément, nous rions trop peu, conduisons trop vite, nous nous mettons trop en colère, nous nous levons trop tard et fatigués, nous pensons trop peu, regardons trop la telé et prions trop rarement.

Nous avons multiplié nos possessions mais réduit nos valeurs, nous parlons trop, aimons trop rarement et haïssons trop souvent.

Nous avons appris comment gagner notre vie mais pas la vie. Nous avons ajouté des années à la vie, pas de la vie aux années.

Nous sommes allés sur la lune et en sommes revenus, mais avons des difficultés à traverser la rue pour rencontrer un nouveau voisin. Nous avons conquis l'espace sidéral mais pas notre espace intérieur.

Nous avons fait de grandes choses mais pas les meilleures choses. Nous purifions l'air, mais polluons les âmes.

Nous avons conquis l'atome, mais pas vaincus nos préjugés. Nous écrivons plus mais apprenons moins.

Nous planifions plus mais accomplissons moins. Nous avons appris à nous précipiter mais pas à attendre.

Nous construisons plus d'ordinateurs pour obtenir plus d'informations pour produire plus de documents que jamais mais nous communiquons de moins en moins.

Nous sommes dans le temps de la nourriture rapide mais des digestions lentes, des êtres humains de grandes tailles mais de petits caractères, des trop larges profits et des relations peu profondes.

Nous jouissons de deux revenus mais divorçons, nos maisons sont luxueuses mais nos foyers détruits.

De nos jours nous faisons des voyages éclairs, et des couches-culottes jetables, nous appliquons une morale sur mesure, et nous engageons des flirts sans lendemain.

C'est l'époque des personnes obèses et des comprimés à tout faire, qui vous remontent le moral, vous apaisent et vous tuent.

C'est une époque où seule l'apparence compte au détriment du contenu.

A notre époque on peu choisir de partager ce texte ou de le supprimer.

Souviens-toi, passe du temps avec tes proches, ils ne seront pas là éternellement. N'oublie pas de dire un mot gentil à quiconque te regarde avec admiration.

Bientôt cet enfant pour qui tu es un héros sera devenu grand et vivra sa propre vie. N'oublie pas de serrer dans tes bras les personnes que tu aimes, parce que c'est le seul trésor qui vienne du cœur et qui ne coûte rien.

On peut guérir n'importe quelle blessure en serrant quelqu'un contre soi, pourvu qu'on le fasse avec tendresse.

Prends le temps d'aimer, prend le temps de parler et de partager tes pensées.

Et n'ouble jamais ceci : La vie ne se mesure pas par le nombre de fois qu'on respire, mais par le nombre d'instants beaux à couper le souffle…

miercuri, 23 martie 2011

Nu mai ţine aşa.

Nu fac bine ceea ce fac şi trebuie să-i pun punct.

Orb e numai cel care nu vrea să vadă.

miercuri, 16 martie 2011

DACĂ - Rudyard Kipling

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
r-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

sâmbătă, 12 martie 2011

Anxietatea influenţei lecturii


Privesc din varii perspective situaţia, căutând chintesenţa. Parcurg pagină cu pagină în speranţa că ma voi empatiza şi voi fi totuna cu imaginaţia, dar gându-mi este curmat de contextul în care victoria nu-şi mai are rostul.

Imaginea grobiană şi în acelaşi timp organică parcă-mi sporeşte simţul de a continua să caut finalul, sau, dacă nu finalul, măcar concretizarea a ceea ce s-a fost spus. Nu mi-am uitat drumul către casă şi nici nu am trecut prin faza de amnezie, aşa cum au făcut-o ei, însă mi-am pierdut interesul. Poate că nu l-am desluşit în profunzimea lui... Poate că nu posed integral autorul... Pot să recitesc şi să reproduc, dar nu pot să repet acel procedeu. De ce fac asta? Pentru că mă raportez la influenţa hic et nunc.

Tind să înclin balanţa înspre faptul că timpul meu e determinat în mod univoc de unul dintre factorii ăştia exteriori. Am început să disting cu greu între starea materială şi cea latentă, probabil din lipsa exerciţiului.

Nu de fiecare dată când ajung la final rezultatul îmi pare tangibil şi sublim... mă împotmolesc în intervalul acela inefabil, care, se întâmplă să dureze ceva timp. Mă enervează transcendenţa cu care ei îşi compun scrierile! Ei şi Kant. Tot Kant zicea că „Opera este un produs bazat pe apriorism”. Asta înseamnă că, deşi opera este perceptibilă şi se ajunge la starea desăvârşirii ei, nu este suficient să înţelegi mesajul fără acele forme ale inteligenţei care derivă din ceva anume. Leibnitz vine şi întăreşte ideea lui Kant spunând că „Nu totul este generat in presentia” iar Platon mărturiseşte că există o cunoaştere suverană a ideilor pure care se reproduc în realitate – idei predeterminate.

De ce să nu recurgă la imanenţă? Să primească din partea publicului un suport mai solid? Nu... Dorinţa lor este de a selecta oameni, nu de a-i înmulţii. De ce să vezi literatura ca fiind unică şi ireversibilă?

Poţi să o structurezi în simboluri, să o cauţi în imagini iconice sau să-ţi realizezi propriul joc tabular de interpretare. Ai şansa de a vizualiza întreaga procedură, şi în acelaşi timp, ocazia de a efectua lectura melodică a scriiturii. („Les Calligrammes” – Apollinaire). Cartea ajunge să fie „expansiunea literelor; explicaţia orfică a pământului”. Ajung să cred că lectura se produce în mod rizomatic, de aceea se face exces de anormalitate şi aberaţie.

luni, 21 februarie 2011

Maktub - “Aşa a fost scris”



Cu toate că e înşelătoare şi pedantă... Îşi face loc oriunde. Nu se teme de nimic, nici de supărări, nici de încercări sau deziluzii, de confruntare sau confuzie.
Haide să-ţi povestesc...
Să-ţi spun cum se surpă cerul, cum se limitează spaţiul de parcă ai păşi pe „interzis” în metrul tău pătrat, cât de mult te înspăimântă să te afli în acel loc, cât e de întuneric când priveşti înainte!
Norii şi iarba şi aerul şi lumina sunt împânzite de taina lunii, pentru că, numai ea conduce toţi aştrii către infinit, către libertate, către visare.... şi apoi, înapoi aici, la noi.
Era atât de frumos în cercul în care vieţuiam atunci.... Cu zorii în cârcă hoinăream pe străzi, cu dorinţa-n suflet zâmbeam împăcată! Apusul soarelui îmi şedea pe umeri şi mă găsea mereu cu fruntea senină... Norii alergau cu repeziciune în colţul cel mai mohorât şi-mi mângâiau gândul dispersat în fel de fel de raze care amplificau starea din ce în ce mai euforică. Mă găseam uitată în vitrinele magazinelor, deconectată complet de lumea reală, visam la veşnicia stranie, la mantia ce-mi acoperea zarea, la visul ce-mi dădea târcoale, la întreaga mea „lume”.
Paşii mi se scurgeau asemeni timpului şi aşteptarea nu-mi mai potolea emoţia, nimic nu-mi perturba drumul înspre braţele ce ne înlesneau ridurile pe frunte amândurora. Vântul care altădată mă plesnea în ceafă, atunci mă lua de braţ şi mă plimba pe trotuarele măturate de ploi, mă purta în adierea cea mai liniştită şi dezgolea suav fiorul unei revederi.
Pe cerul nalt cu limbi de foc, gravasem pentru mine, fâşii de nume şi de chip înfăşurate-n şoapte line...
Glasul nu părea deloc timorat, sunetul era mut, ţipătul era surd, partitura era deja scrisă şi lăsată deoparte pentru ca notele-i încărcate de trăire să-şi întindă pe sfoară muzicalitatea.
Conta faptul că ceilalţi se aflau în plină agitaţie? Ei nu atingeau perfecţiunea, nu se înrudeau cu minunile pe care eu le strângeam în mână şi nu le mai lăsam să plece. Nu-mi era greu să-mi încui tăcerea. Drumul se sfârşea aşa cum mi-era mai bine.
Străin mi-era dorul, acum îmi e aproape; s-a întristat săracul şi mi-a întins o cursă...

sâmbătă, 19 februarie 2011

Ce-i de făcut?

Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu.
Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci!
Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită.
Fir’ar ea să fie de treabă!

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Univocitate

Astăzi simt că pot să scriu...

Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească?
Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil.
Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă.
Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte.
Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii!
Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.

E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Lucian Blaga

Dorul

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea -- veşnicii.

luni, 10 ianuarie 2011

Nebunul de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna…
De când mă simt tot mai bogat de tine;
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine!

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai ţine lumea ale sale…
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale;

Şi te iubesc cu milă şi cu groază!
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie.

Prin gări descreierate accidente…
Marfare triste vin în miezul verii…
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii şi ca să te sperii;

Jur împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţi în spate,
Bătrani cu sânii gri de os pe pante,
Şi albastroşi venind spre zări uscate..


Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul…
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii;

I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme!
Cu chïp slavon si nume de regină!


Emeric Imre