Definiţie

Pur şi simplu

2011-08-02T13:48:00.000-07:00

Văd trecînd oameni pe stradă... Mereu aceiaşi; mereu aceleaşi obiceiuri. Sunt neschimbaţi- de parcă timpul s-ar opri în loc în fiecare zi, dar ar lua-o de la capăt.

Dimineaţa trec grăbiţi pe sub geamul meu aprinzîndu-şi ţigara, apoi, cu paşi cît mai repezi se îndreaptă către staţia de autobuz unde, cu un aer ursuz, pe jumătate adormiţi, îşi scot abonamentul spre a-l prezenta şoferului (de parcă nu i-ar cunoaşte). La fel de monotoni, cu geanta aşezată pe-o parte, se întorc de la serviciu în jurul orei patru. Merg pe trotuar povestind despre maşini, despre lipsa banilor sau despre cît de sărată este mîncarea pe care nevestele lor o pregătesc în ultima vreme. Banalităţi.

Încă nu m-a prins în cercul ei vicios. Încă am ocupaţie şi rar mă plictisesc.

Sunt bătrîni şi au dreptate, chiar dacă de cele mai multe ori îi luăm în rîs. Ei ne oferă fel de fel de tipologii ale omului, pe care, parcă n-am vrea să ni le reamintim. Pe de altă parte, mă îngrozeşte gîndul că voi ajunge să-mi trăiesc viaţa într-un circuit închis.

Unii dintre ei au bani de aruncă cu ei în stînga şi-n dreapta, şi cred că-şi trăiesc viaţa, că sunt „oameni de viaţă”, că încă nu i-a constrîns monotonia şi că sunt în continuare cei care domină. Alţii se mulţumesc cu puţin dar valorifică pînă la epuizare clipele pe care le petrec împreună cu ceilalţi, spre uimirea multora dintre noi.

Oare cînd voi învăţa să disting între „un om de bine” şi un „om obişnuit”?

Mi-am primit lecţia de multe ori, fără să o aştept, fără să mă contrazic, dar, se pare că de prea puţine ori am reuşit să o învăţ, pentru că deşi m-am confruntat cu situaţii care păreau asemănătoare, rezultatul nu a fost acelaşi.

Ţigări, cluburi, muzică?

Prieteni, învăţături, situaţii de viaţă?

Modele, vicii?

Sau toate la un loc?

"Când amintirile... " - Mihai Eminescu

2011-05-21T12:58:00.000-07:00

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

Adrian Păunescu - "Minciunile"

2011-05-01T13:23:00.001-07:00

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
E multă minciună la noi pe pământ,
Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.

Picurînd cuvinte

2011-04-25T05:47:00.000-07:00

E gustul copt pe care-l simt

E-amarul dulce între mări;

Te duce într-al vieţii vînt

Nu simţi, nu vezi, te plimbi prin gări;

E gustul ce pe buze-l simt

Cînd mă atingi, cînd te cuprind,

E rouă şi mă ninge ploaia...

E noapte şi mă fulgeră văpaia.

Se sprijină-ntr-un scrin piciorul,

Se-alintă-n mult venin amorul!

Sunt împreună printre perne

Şi se privesc, şi dorm, alene...

Mă cruţă gîndul orb şi moale

Şi mă ghidează tot la vale,

Să rumege încet cuvîntul!

Să-i piară-n zare-ntreg pămîntul!

E ţintuit în aer negricios

Un murmur tainic şi curios.

Ce arde-n el speranţe părăsite,

Şi mătură pe rînd iluzii rătăcite.

Şi pumnul se răsfrînge-uşor...

Iar inima-mi în colţ se strînge!

Ca ochii să-mi găsească dor

În braţul ce pe loc se frînge.

Curată nebunie

2011-04-23T14:49:00.000-07:00

Aripi măreţe-ntind în zbor ca să-ţi visez avutul,

Dar le-mpînzesc şi azi, şi-n viitor doar ca să-ţi uit trecutul!

Mă reîntorc la tine, gînd al stinsului mister

Ca să-ţi îmbrăţişez culoarea şi otrava...

Ce crud şi împănat îmi pare-acum surîsul tău!

Ce-odată îmi stîrnea nesaţiul...

Mistuie-mi flacăra vieţii, zbate-mi credinţa!

Tu crai, cu fumul mult prea-ţi risipit.

Sparge-mi iluzia diafană;

Din epoca trecută ştiut-am despre tine,

Cînd vieţuiam cu pace

În templul candid al uitării.

Amprentă cu durere, uşor golită-n vorbe

Trimite-ţi către mine safirul necioplit de timp!

M-am rătăcit şi-n miazăzi şi-n noapte...

Dar harta-ţi arsă şi umbrită

Iar îmi ghidează paşii grei.

Înspre cascada tumultoasă;

Edenică senzaţie şi dor năucitor...

Să nu ajungi din Om, Neom!

2011-03-31T09:28:00.000-07:00

Le paradoxe de notre temps est que nous avons de plus grands bâtiments mais des plus petits tempéraments, des autoroutes plus larges mais des points de vue plus étroits.

Nous dépensons plus mais nous avons moins, nous achetons plus mais apprécions moins, nous avons de plus grandes maisons, mais de plus petites familles, plus de commodités mais moins de temps.

Nous avons plus d'instruction mais moins de bons sens, plus de connaissances mais moins de jugement, plus d'experts et encore plus de problèmes, plus de médicaments mais moins de bien-être.

Nous avons trop, nous fumons trop, nous nous dépensons inconsidérément, nous rions trop peu, conduisons trop vite, nous nous mettons trop en colère, nous nous levons trop tard et fatigués, nous pensons trop peu, regardons trop la telé et prions trop rarement.

Nous avons multiplié nos possessions mais réduit nos valeurs, nous parlons trop, aimons trop rarement et haïssons trop souvent.

Nous avons appris comment gagner notre vie mais pas la vie. Nous avons ajouté des années à la vie, pas de la vie aux années.

Nous sommes allés sur la lune et en sommes revenus, mais avons des difficultés à traverser la rue pour rencontrer un nouveau voisin. Nous avons conquis l'espace sidéral mais pas notre espace intérieur.

Nous avons fait de grandes choses mais pas les meilleures choses. Nous purifions l'air, mais polluons les âmes.

Nous avons conquis l'atome, mais pas vaincus nos préjugés. Nous écrivons plus mais apprenons moins.

Nous planifions plus mais accomplissons moins. Nous avons appris à nous précipiter mais pas à attendre.

Nous construisons plus d'ordinateurs pour obtenir plus d'informations pour produire plus de documents que jamais mais nous communiquons de moins en moins.

Nous sommes dans le temps de la nourriture rapide mais des digestions lentes, des êtres humains de grandes tailles mais de petits caractères, des trop larges profits et des relations peu profondes.

Nous jouissons de deux revenus mais divorçons, nos maisons sont luxueuses mais nos foyers détruits.

De nos jours nous faisons des voyages éclairs, et des couches-culottes jetables, nous appliquons une morale sur mesure, et nous engageons des flirts sans lendemain.

C'est l'époque des personnes obèses et des comprimés à tout faire, qui vous remontent le moral, vous apaisent et vous tuent.

C'est une époque où seule l'apparence compte au détriment du contenu.

A notre époque on peu choisir de partager ce texte ou de le supprimer.

Souviens-toi, passe du temps avec tes proches, ils ne seront pas là éternellement. N'oublie pas de dire un mot gentil à quiconque te regarde avec admiration.

Bientôt cet enfant pour qui tu es un héros sera devenu grand et vivra sa propre vie. N'oublie pas de serrer dans tes bras les personnes que tu aimes, parce que c'est le seul trésor qui vienne du cœur et qui ne coûte rien.

On peut guérir n'importe quelle blessure en serrant quelqu'un contre soi, pourvu qu'on le fasse avec tendresse.

Prends le temps d'aimer, prend le temps de parler et de partager tes pensées.

Et n'ouble jamais ceci : La vie ne se mesure pas par le nombre de fois qu'on respire, mais par le nombre d'instants beaux à couper le souffle…

Nu mai ţine aşa.

2011-03-23T12:51:00.000-07:00

Nu fac bine ceea ce fac şi trebuie să-i pun punct.

Orb e numai cel care nu vrea să vadă.

DACĂ - Rudyard Kipling

2011-03-16T14:15:00.000-07:00

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

Anxietatea influenţei lecturii

2011-03-12T02:40:00.001-08:00

Privesc din varii perspective situaţia, căutând chintesenţa. Parcurg pagină cu pagină în speranţa că ma voi empatiza şi voi fi totuna cu imaginaţia, dar gându-mi este curmat de contextul în care victoria nu-şi mai are rostul.

Imaginea grobiană şi în acelaşi timp organică parcă-mi sporeşte simţul de a continua să caut finalul, sau, dacă nu finalul, măcar concretizarea a ceea ce s-a fost spus. Nu mi-am uitat drumul către casă şi nici nu am trecut prin faza de amnezie, aşa cum au făcut-o ei, însă mi-am pierdut interesul. Poate că nu l-am desluşit în profunzimea lui... Poate că nu posed integral autorul... Pot să recitesc şi să reproduc, dar nu pot să repet acel procedeu. De ce fac asta? Pentru că mă raportez la influenţa hic et nunc.

Tind să înclin balanţa înspre faptul că timpul meu e determinat în mod univoc de unul dintre factorii ăştia exteriori. Am început să disting cu greu între starea materială şi cea latentă, probabil din lipsa exerciţiului.

Nu de fiecare dată când ajung la final rezultatul îmi pare tangibil şi sublim... mă împotmolesc în intervalul acela inefabil, care, se întâmplă să dureze ceva timp. Mă enervează transcendenţa cu care ei îşi compun scrierile! Ei şi Kant. Tot Kant zicea că „Opera este un produs bazat pe apriorism”. Asta înseamnă că, deşi opera este perceptibilă şi se ajunge la starea desăvârşirii ei, nu este suficient să înţelegi mesajul fără acele forme ale inteligenţei care derivă din ceva anume. Leibnitz vine şi întăreşte ideea lui Kant spunând că „Nu totul este generat in presentia” iar Platon mărturiseşte că există o cunoaştere suverană a ideilor pure care se reproduc în realitate – idei predeterminate.

De ce să nu recurgă la imanenţă? Să primească din partea publicului un suport mai solid? Nu... Dorinţa lor este de a selecta oameni, nu de a-i înmulţii. De ce să vezi literatura ca fiind unică şi ireversibilă?

Poţi să o structurezi în simboluri, să o cauţi în imagini iconice sau să-ţi realizezi propriul joc tabular de interpretare. Ai şansa de a vizualiza întreaga procedură, şi în acelaşi timp, ocazia de a efectua lectura melodică a scriiturii. („Les Calligrammes” – Apollinaire). Cartea ajunge să fie „expansiunea literelor; explicaţia orfică a pământului”. Ajung să cred că lectura se produce în mod rizomatic, de aceea se face exces de anormalitate şi aberaţie.

Maktub - “Aşa a fost scris”

2011-02-21T04:17:00.001-08:00

Cu toate că e înşelătoare şi pedantă... Îşi face loc oriunde. Nu se teme de nimic, nici de supărări, nici de încercări sau deziluzii, de confruntare sau confuzie.
Haide să-ţi povestesc...
Să-ţi spun cum se surpă cerul, cum se limitează spaţiul de parcă ai păşi pe „interzis” în metrul tău pătrat, cât de mult te înspăimântă să te afli în acel loc, cât e de întuneric când priveşti înainte!
Norii şi iarba şi aerul şi lumina sunt împânzite de taina lunii, pentru că, numai ea conduce toţi aştrii către infinit, către libertate, către visare.... şi apoi, înapoi aici, la noi.
Era atât de frumos în cercul în care vieţuiam atunci.... Cu zorii în cârcă hoinăream pe străzi, cu dorinţa-n suflet zâmbeam împăcată! Apusul soarelui îmi şedea pe umeri şi mă găsea mereu cu fruntea senină... Norii alergau cu repeziciune în colţul cel mai mohorât şi-mi mângâiau gândul dispersat în fel de fel de raze care amplificau starea din ce în ce mai euforică. Mă găseam uitată în vitrinele magazinelor, deconectată complet de lumea reală, visam la veşnicia stranie, la mantia ce-mi acoperea zarea, la visul ce-mi dădea târcoale, la întreaga mea „lume”.
Paşii mi se scurgeau asemeni timpului şi aşteptarea nu-mi mai potolea emoţia, nimic nu-mi perturba drumul înspre braţele ce ne înlesneau ridurile pe frunte amândurora. Vântul care altădată mă plesnea în ceafă, atunci mă lua de braţ şi mă plimba pe trotuarele măturate de ploi, mă purta în adierea cea mai liniştită şi dezgolea suav fiorul unei revederi.
Pe cerul nalt cu limbi de foc, gravasem pentru mine, fâşii de nume şi de chip înfăşurate-n şoapte line...
Glasul nu părea deloc timorat, sunetul era mut, ţipătul era surd, partitura era deja scrisă şi lăsată deoparte pentru ca notele-i încărcate de trăire să-şi întindă pe sfoară muzicalitatea.
Conta faptul că ceilalţi se aflau în plină agitaţie? Ei nu atingeau perfecţiunea, nu se înrudeau cu minunile pe care eu le strângeam în mână şi nu le mai lăsam să plece. Nu-mi era greu să-mi încui tăcerea. Drumul se sfârşea aşa cum mi-era mai bine.
Străin mi-era dorul, acum îmi e aproape; s-a întristat săracul şi mi-a întins o cursă...

Ce-i de făcut?

2011-02-19T14:50:00.000-08:00

Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu.
Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci!
Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită.
Fir’ar ea să fie de treabă!

Univocitate

2011-01-29T06:20:00.000-08:00

Astăzi simt că pot să scriu...

Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească?
Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil.
Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă.
Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte.
Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii!
Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.

E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.

Lucian Blaga

2011-01-15T15:19:00.000-08:00

Dorul

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea -- veşnicii.

Nebunul de alb

2011-01-10T04:38:00.000-08:00

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna…
De când mă simt tot mai bogat de tine;
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine!

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai ţine lumea ale sale…
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale;

Şi te iubesc cu milă şi cu groază!
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie.

Prin gări descreierate accidente…
Marfare triste vin în miezul verii…
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii şi ca să te sperii;

Jur împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţi în spate,
Bătrani cu sânii gri de os pe pante,
Şi albastroşi venind spre zări uscate..

Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul…
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii;

I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme!
Cu chïp slavon si nume de regină!

Emeric Imre

Încotro fugi, străine?

2010-08-03T04:28:00.001-07:00

Când lacrimi nu mai sunt, cu drag într-a tăcerii rană te las să-mi fii cuţit;
Şi dacă ochii-au plâns aceleaşi lacrimi din trecut, vor învia, spre răsărit...
Ca un melanj de sunete în stilul vechi şi sobru, te las să-mi cânţi acordul
Cel mult prea dibuit!
Căci, numai tu, străine, urzeşti dobândă de la viaţă!
Căci, numai tu, străine, te-ndrepţi spre absolut!

A fost odată ca niciodată…

2010-08-01T08:34:00.000-07:00

A fost odată o strânsoare, o capcană a vieţii, care şi-a vărsat furia exact pe cine nu trebuia…
E începutul sfârşitului când păşeşti spre treapta durerii. Te inundă un sentiment al neputinţei şi-ţi răstălmăceşte întreaga trăire. Parcă şi gura-ţi rămâne încleştată de uimire şi totu-ţi pare o iluzie tristă.
Nu preţuiesc epitete la superlativ, ci gesturi încărcate de emoţie, simţiri ce se revarsă peste hrana sufletului descompus de atâtea şi atâtea dezamăgiri ale unui singur om! În detrimentul fericirii constat cu-o dulce amăgire că acele clipe scurse în clepsidra timpului şi abandonate în vocea înăbuşită de suplicii, nu îşi vor întoarce niciodată aripile înapoi către mine.
Se naşte într-o glorie deplină, acea lumină înnobilată în adevăr şi valoare, care pătrunde încetişor dintr-o noapte abisal de albastră, asemeni unui tremur, spre a-mi conduce paşii. Nu mă fericesc, mă sacrific, plâng, dar nu mă descarc. Mai există oare vreun drum, de orice fel, sinuos, anevoios şi cu regrete, pe care să-l urmez, dar care să mă poarte spre fericire? Viaţa e o continuă tăgadă, care nu lasă loc fericirii.
Nu, dar iubesc tăcerea, în timp ce esenţa sufletului adolescentin cutreieră alte cărări răstălmăcite. Zăbovesc asemeni unui hoinar într-un târziu, neaşteptând un gram de mulţumire în schimbul a ceea ce a fost. Dacă ar fi să aşez întreaga mea viaţă pe un şirag de mărgele, n-ar duce decât la aşteptare, aşa că, de ce să-ţi deschizi portiţa unei lumi care nu trăieşte decât în trecut sau viitor, invocând posibilitatea ca scuză de moment?
Nu e un gând oarecare, nu e o poveste oarecare, e ceea ce mi-a îndulcit timpul acum ceva vreme. Mi-a adus ochii în prag de lacrimi, mi-a adus neliniştea aşa cum vântul anunţă ploaia! Şi ca o pasăre răpitoare mi-a furat speranţa pentru mai târziu! M-a adâncit în suferinţa oarbă, mi-a scrijelit privirea ce-mi era senină, în ceaţă fumurie şi-n apă tulbure!
Mă izbesc de călăuze care-mi îngreunează drumul, mă ard privirile pe dinauntru, m-afundă-n gol ca pe-o pietricică aruncată în fântână... Dar e bine. Se zice că etapele către împlinire nu sunt decât rele adunate de-a lungul timpului.
Şi ce dacă-mi împiedici fumegând surâsul şi nu te uiţi în depărtare? Şi ce dacă-mi plesneşti văpaia reveriei şi-mi spulberi visul cu uitare? Sunt una, şi-ţi simt asprimea vorbelor în loc de mângâiere, dar tu, în loc să taci, grăieşti şi mai ursuz... Atât de „bine” îmi e, încât simt cum prin vene mi se scurge ceară!
„Aşa-s de negri ochii tăi
Lumina mea.” (Lucian Blaga, „Izvorul nopţii”)

Mihai Eminescu - creştinul

2009-11-17T10:10:00.000-08:00

Chipul Maicii Domnului în poezia eminescianã

Când facem referire la Mihai Eminescu, la ce ne gândim? Poate la luminã, dragoste, sau credinţã... Romanticul acelor timpuri ne-a învãţat prin poeziile lui sã credem, sã cerem îndurare şi sã ne punem speranţele în cineva care cu siguranţã ne va ajuta sã gãsim calea cea bunã, prin intermediul divinitãţii.

Este posibil oare ca un poet sã scrie despre credinţã şi necredinţã în acelaşi timp şi sã fie considerat doar creştin sau doar ateu ? (rugându-se în profunzime prin scrierile sale sã primeascã ajutor divin) ; atunci de ce criticii litarari îl considerã „rece”, când existã prea multe argumente care întãresc creştinismul lui? Eminescu a contemplat sentimente care îşi gãseau abisul într-o fãrâmã de iubire, într-un ciob de speranţã, ci nu lucruri lipsite de orice noimã, superficiale am zice noi.

În opera eminescianã suferinţa, respectiv apropierea de Dumnezeu are conotaţii religioase şi ne aratã un Eminescu împãcat cu sine dincolo de zbuciumul sufletesc pe care îl trãia zi de zi. Iubirea faţã de Dumnezeu trebuie sã aparã obligatoriu într-un cadru nemãrginit, nu limitat: „Sã mânecãm dis-de-dimineaţã şi în loc de mir, cântare sã aducem Stãpânului şi sã vedem pe Hristos, Soarele dreptãţii, viaţa tuturor rãsãrind.”

Capodopera sa „creştinã” a adus oamenilor o razã de bucurie, de speranţã, astfel a pãtruns în sufletele lor prin adevãr şi sinceritate. Moartea este vãzutã sub o altã formã faţã de cea obişnuitã; este consideratã ca fiind un martiraj, un omagiu, o jertfã adusã Stãpânilor Atotputernici ( Hristos şi Maria Fecioara). În versul: „Nu credeam sã-nvãţ a muri vreodatã” poetul se întinde pe sfera ce aparţine baladei populare „Meşterul Manole”, nu copiind-o, doar asemuind-o cu aceasta. Învierea omului spre o altã lume este pusã în balanţã cu jertfa pentru divinitate, rezultând scopul şi destinaţia, aceleaşi. Moartea soţiei lui Manole, femeia, simbolul familiei reprezintã tocmai dãruirea totalã pentru Dumnezeu, pentru creaţie. Femeia nu este dãtãtoare de viaţã, este doar purtãtoare de viaţã, protejând copilul pânã la momentul naşterii. Dacã aceste versuri nu relevã latura unui adevãrat creştin, atunci ce altceva ar putea-o face? De foarte multe ori, Eminescu transcrie în postumele sale fragmente de rugãciune, de aceea Nichifor Crainic vede opera maestrului ca pe o „privelişte a sufletului sãu absorbit în cea mai fierbinte rugãciune ne umple de un sfânt fior.” Chiar dacã poetul a studiat filosofia lui Schopenhauer sau a lui Immanuel Kant asta nu înseamnã cã a copiat-o. Amprenta şi-a lãsat-o prin caracterul creştin care este atât de disputat.

Eminescologii precum şi toţi cei care l-au studiat întru totul şi i-au acordat o deosebitã importanţã lui Eminescu, i-au putut desluşi contextul atât de vast şi gândirea complexã aplicatã în majoritatea domeniilor, fapt dovedit cu prisosinţã în sumedenia de analize realizate pe baza textelor lui.

Maestrul nu a fãcut decât sã „aspire cãtre o liberate absolutã, o luminã eternã (a cerului)” cum spune Maica Benedicta. Ce putem sã deducem din aceastã afirmaţie decât cã îşi dorea cu ardoare mântuirea şi ca ochiul sfânt sã fie aruncat asupra lui. Acest pãtimaş cãutãtor de absolut dorea sã priveascã viaţa prin prisma veşniciei, sã aplaneze sentimentele dincolo de urcuş şi coborâş, sã cunoascã sufletul omului în profunzimea sa, printr-un cod simplificat de versuri.

Adevãratul Mihai Eminescu a cãutat pe tot parcursul vieţii acel ideal de femeie care sã fie un înger întrupat, sã-şi gãseascã sãmânţa de undeva de sus, „sã vinã în calea sa ca un înger printre oamnei” („Atât de fragedã”). Mereu în gândul sãu, umbra frumuseţii eterne pe pãmânt a fost cea care o avea ca prototip al curãţeniei, al puritãţii pe Maica Domnului: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã/ A pururi verginei Marii,”. Femeia pe care şi-o dorea alãturi, fãcea parte din categoria îngerilor pãzitori de pe Pãmânt, trimişii lui Dumnezeu, meniţi sã-l aibe în grijã cât timp va vieţui. „Ea” este ghidul creştin-ortodox: „femeia rãmâne sfântã prin iubire” şi reprezintã calea de salvare, de mântuire a bãrbatului, presupunând primordial nevoia de sfinţenie. („Prea Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu în mila ei nesfârşitã i-a mijlocit mântuirea, faţã de durerea şi umilinţa lui).

A fost un învãţãcel preocupat de religie, de aceea a aprofundat opera sfinţilor Pãrinţi: Eminescu: „A ochilor privire ca mâna fãrã trup”, Sfântul Vasile cel Mare: „Ochii sunt cele 1000 de mâini fãrã trup”. Ce a reprezentat pentru el Iisus Hristos? La aceastã întrebare creştinismul din el a vorbit: „Chipul celui dupã care am fost zidiţi- Chipul lui Dumnezeu”. Dar, pe ce piedestal o ridicase pe Maria Fecioara? La marele praznic al Mãnãstirii Putna (din 15 august), ctitoritã de Ștefan cel Mare , Eminescu a rostit: „Românii din genere serbeazã ziua Sfintei Marii, verginã, castã şi totuşi mama care din sânul ei a nãscut pe reprezentantul libertãţii, pe martirul omenirii lãnţuite, pe Christ.”

Am selectat câteva dintre poeziile lui Mihai Eminescu pentru a evidenţia „Chipul Maicii Domnului”, şi anume: „Luceafãrul”, „Rãsai asupra mea”, „Rugãciune” şi „Atât de fragedã”.

„Luceafãrul”este poezia care împãrtãşeşte un dor dumnezeiesc, care ne transpune în alte dimensiuni, care ne dovedeşte dorinţa unei sete de odihnã veşnicã. Foarte puţini dintre noi ştiu cã „Luceafãrul” îşi are originea semanticã în cuvântul „Hristos”, dar aceasta este o problemã foarte rar dezbãtutã. Se foloseşte o terminologie profund creştinã, deoarece Hyperionul lui Eminescu i se adreseazã lui Dumnezeu cu apelativele „Pãrinte” si „Doamne”, acela este probabil şi momentul în care poetul este pãtruns de adevãrul mântuirii. Cãtãlina, personajul principal feminin al „Luceafãrului” este „Din rude mari împãrãteşti/ O prea frumoasã fatã”. Autorul nu a precizat faptul cã este reginã sau prinţesã, iar noi putem interpreta în felul urmãtor: Cãtãlina poate fi consideratã o sfântã care sã semene cu Fecioara Maria, explicaţie mai relevantã urmãrind şi celelalte versuri. Ce poate fi mai presus decât ceva „prea frumos”, decât frumuseţea oglinditã în puritate a Fecioarei Maria? Infinitul şi superbul, frumosul şi lumina linã sunt întruchipãri pe care noi oamenii nu le cunoaştem îndeajuns, prin urmare nu ştim sã le apreciem valoarea. Comparaţia dintre „prea frumoasa” fatã şi Nãscãtoarea de Dumnezeu este mai mult decât evidentã. Fecioara este singura care îi poate oferi poetului cel mai nobil sentiment, iertarea curatã, fapt care îi şi aduce o urmã de linişte. „Fecioara între sfinţi” este numai una, este bucurie, cugetare şi dãruire, aşa se vrea a fi şi Cãtãlina în gândul lui Hyperion.

În poezia „Rugãciune” Mihai Eminescu se adreseazã cu deznãdejde şi supunere Maicii Sfinte, spovedindu-se şi cerându-i sã dea timpul înapoi pentru o relure a vieţii, un prilej de a-şi demonstra credinţa. El tinde spre mântuire dar se sfieşte asemeni pãcãtosului. Rugãciunea îi este ca un monolog unde se regãseşte în vreme de restrişte şi beznã continuã în lumea ce-l înconjoarã, este o scãpare cãtre cineva care într-adevãr îl înţelege. Maica Domnului reprezintã zidul de apãrare pentru creştini şi ultima speranţã în rezolvarea problemelor. Mãrile sunt învolburarea vieţilor noastre asupra cãrora Sfinţia Sa vegheazã ca sã nu pierim în vâltoarea pãcatelor. Negurile sunt întunecãrile minţilor noastre a cãror alinare se gãseşte la „Luceafãrul marilor”, cãci Maica Sfântã este asemuitã „Luceafãrului”. O asemenea „crãiasã” este demnã de îngenunchierile muritorilor şi de rugãciunile lor nesfârşite. Valul ce ne bântuie reprezintã fumul gros de pãcate, patimi şi probleme în care ne-am cufundat de-a lungul timpului iar în ultimã instanţã, poetul îi cere Mariei sã fie „scut de întãrire/ şi zid de mântuire”. Elogiul, dar în acelaşi timp circumstanţele nefaste îl determinã pe Eminescu sã-şi aştearnã gândurile pe hârtie, sperând cã rezolvarea problemelor se va realiza mai uşor. Umilii oameni sunt „umbra pãmântului/ nãscuţi din mila sfântului”, care pot dispãrea într-o clipitã, de aceea insistenţa rugãminţilor de a ne proteja şi de a ne avea mereu în pazã este din ce în ce mai puternicã.

„Rãsai asupra mea” este un imn cu caracter religios ce aparţine lui Mihai Eminescu. Maica Domnului este, aici, numitã „Luminã linã” asemenea sintagmei ce se rosteşte în slujba vecerniei unde strãlucirea, este însuşi Hristos. Preacurata Stãpânã varsã lumina linã a harului dumnezeiesc în sufletele oamenilor. „Noaptea gândurilor” este asociatã cu „negurii”, unde Stãpâna Noastrã este imploratã sã vinã sã facã luminã. Aceastã sintagmã este de altfel şi o expresie isihastã. Verbul „reapari” aratã o reîntoarcere la credinţã (la credinţa ce-i fusese atacatã) şi la inocenţa de demult privind acum în balanţã cu suferinţele şi tulburãrile pe care le trãieşte în prezent intr-un „noian de vinã”. Cu o umilã rugãminte cere Fecioarei „cu privirea de milã caldã plinã” sã-i redea tinereţea şi toate lucrurile pierdute, toate sentimentele înãbuşite. Pentru a-i împlini dorinţa, Maica Domnului trebuie sã reaparã din „cerul ei de stele”, unde Eminescu îi deseneazã atitudinea de Stãpânã a noastrã între luminile cerului.

Chipul angelic pe care îl descrie poetul nostru cu atât de multã eleganţã, este redat în poezia „Atât de fragedã” printr-o puritate greu de imaginat. Încã din titlu ne putem da seama cã frãgezimea,calitatea iubitei lui, nu este nimic altceva dacât simplitatea şi bunãvoinţa cu care acţioneaza Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu. Femeia vieţii lui, îngerul pãzitor este aşteptatã sã-l viziteze în veşnicie, iar el doreşte ca ea sã-i fie credincioasã: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã”. Ce poate fi mai relevant de atât? Fecioara Maria este cea care poartã cununã pe frunte, aşadar, Eminescu o vede pe aleasa (la care a renunţat cu profundã durere) o împãrãteasã, o cale spre mântuire şi o renunţare la pãcatele lumeşti. Rãsãritul icoanei aduce mult cu sfârşitul vieţii lui de pe pãmânt, respectiv trecerea, continuarea vieţii de cealaltã parte a lumii- veşnicia, unde îşi doreşte cu adevãrat sã-şi gãseascã lumina (rãsãritul de pe cealaltã lume). Poezia se încheie cu incertitudinea bãiatului „Unde te duci?Când o sã vii?” lãsat resemnat de soartã şi chinuit de plecarea iubitei pe care nu o s-o mai vadã nicicând.

Dupã cum am constatat şi mai sus,Preacurata Maica noastrã şi Iisus nu sunt surprinşi pe o scarã ierarhizatã, ci împreunã de cele mai multe ori,având ambii puteri tãmãduitoare.

Frânturi din amintirile copilãriei l-au determinat sã scrie „Colind”. Una dintre strofe se potriveşte cu ceea ce am menţionat mai sus: „De dragul Mariei/ Și-a Mântuitorului/ Luceşte pe cer/ O stea cãlãtorului”. Surprindem alte doua versuri cu conotaţie religioasã: „Tron de argint şi strãlucire/ Maica Domnului zâmbea” („Basmul”) prin care se dezvãluie înãlţarea Fecioarei la rangul cuvenit.

Chiar dacã Mihai Eminescu este considerat ateu de cãtre multi critici literari, pentru noi va rãmâne mereu acel om învãluit în credinţã, spãşit de pedepse şi într-o continuã comuniune cu Dumnezeu şi Fecioara Maria. Trãirile sale lãuntrice au fost de o profunzime greu de imaginat şi de o umilinţã şi modestie în faţa divinitãţii de care puţini credincioşi în adevãratul sens al cuvântului dau dovadã. Ne bucurãm cã numele „Luceafãrului românesc” încã rãsunã în sufletele noastre şi nu şi-a pierdut aproape nimic din valoarea inestimabilã a calitãţii de „om”.

O amãralã dulce ne inundã întru totul gândirea şi ne pecetluieşte buzele la amintirea şi recitarea versurilor create de Mihai Eminescu. Dorim ca, în memoria lui, oamenii (credincioşii) sã se gândeascã cu drag şi sã ia aminte cã doar prin spãşirea pãcatelor şi cãinţã adevãratã se poate ajunge la mântuire, la Hristos şi la Maria Fecioara.

Andreea Nicoară

Poezie

2009-11-15T04:05:00.000-08:00

Întuneric şi abis

Amintirea ta rãmâne,
Dar originalul pleacã.
Constat cu amãrãciune
Cã lãsam timpul sã treacã…
Degeaba!

În cãutarea cui te-ai dus
Imaginea mea s-o pãtezi?
Nimic atunci nu ţi-a ajuns
Şi nici acum nu vrei sã crezi
Cã meritã!

Puţin, dar mult în dãruire
Momentele pe care le trãiam
Erau de-o crudã fericire,
Dar groaznic când ne despãrţeam
Senini…

Toate acele îmbrãţişãri
Greşit au fost interpretate!
Ca nişte triste fantazãri
În visele îndepãrtate…
De atunci.

Acum eşti visul unei umbre;
Un pas din viaţa unui trecãtor
O ironie cruntã şi-o plãcere
Într-o candelã stinsã cu dor…
Pãcat!

Eram ca douã insule îndepãrtate
Dar unite totuşi de ceva!
Vânt şi ploaie trecea pe nerãsuflate
În inima fiecãruia…
Dintre noi…

Atunci când te vãd tremurând
De rãu, de fricã, de durere…
Simt nemurirea paşnic oftând
Cu aceleaşi reproşuri în tãcere.
E aspru!

Obsesia nopţii singuratice
Mã face sã urlu, sã te strig!
Dar teama unei lumi freatice
Brusc mã opreşte în frig…
Atenţie…

Puteai sã fi rãmas la fel…
Un vis feeric de iubire,
O stea vãzutã-n paralel,
Vrajã, magie şi necunoaştere!
Dar nu!

Privesc eternul întuneric
Tu eşti bezna, negrul, griul
Ideea îngropatã adânc, utopic
Ca o ultimã fãrâmã în cimitirul
Abandonat.

Înainte şi acum, iluzii rãtãcite
Foc şi cenuşã, fum şi mizerie
Înteles şi enigme neelucidate
Blestem, eşec şi scrum
Din tine ai fãcut!

Acum, mã pregãtesc sã plec...
Al tãu parfum morbid îl port
Rãmas-bun îmi iau şi trec
Peste nesiguranţa unui mort.
Adio!

Andreea Nicoară

BIOCIPUL, PECETEA SATANEI

2009-11-13T11:13:00.000-08:00

Incepem prin a detalia cateva aspecte in legatura cu tehnologia Bio-Microcipurilor, un proces care implica mai multe discipline stiintifice care sunt contopite acum intr-una singura, foarte avansata, si care anunta existenta unui dictator care va controla complet fiecare persoana in fiecare secunda a zilei.
Acest subiect al tehnologiei Bio-Microcipurilor incepe cu separarea tehnologiilor avansate ale cercetarii biologice, cercetarii in domeniul computerelor si cel al microcipurilor. Cercetarile biologice au scos la iveala lucruri absolut uimitoare despre corpul omenesc. De fapt, niste oameni de stiinta, fara credinta in Dumnezeu, au ajuns sa descopere mai mult decat trebuia despre corpul omenesc. Pe de alta parte tehnologia computerelor a evoluat atat de mult incat cei ce fabrica computere au ajuns in imposibilitatea de a tine pasul cu noile schimbari! Computerele au evoluat atat de mult si au ajuns atat de sofisticate incat au aparut o noua serie de laptop-uri si ecrane plate, cu plasma, sau cristale lichide; iar un rol imens in aceste evolutii il au microcipurile. Au ajuns la dimensiuni atat de mici incat cel mai mic are dimensiunea unui bob de orez. Si totusi sunt mult mai sofisticate insa nu crede nimeni acest lucru.
Acum, aceste cercetari si descoperiri au fost combinate si sunt sub protectia departamentelor si ministerelor guvernelor. Rezultatul este acela ca in ultimii zece ani, o echipa de oameni de stiinta a fost alcatuita cu rolul de a integra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale, acela de a controla usor si discret fiecare persoana din lume, in fiecare moment. Din aceasta supraveghere face parte si supravegherea economica, incat fiecare persoana va putea fi observata si controlata mereu. Fiecare tranzactie financiara va fi controlata pana la ultimul ban: marfa cumparata, ora si data tranzactiei, locul tranzactiei. Acest tip de control cere ca fiecare cetatean sa poarte mereu cu el fie o carte de credit, fie echivalentul acesteaia implantat in corp, Bio-Microcipul. Aceasta carte de credit sau acest microcip, vor trebui sa fie reactualizate. Acest lucru are un dezavantaj pentru ca necesita timp si efort sa schimbi la fiecare om in parte informatiile de pe card sau de pe microcip, informatii ca: numarul de bani din cont, nume si adresa, etc.
Cu toate acestea, mondialistii, Noua Ordine Mondiala, sunt obsedati de ideea ca cineva li s-ar putea impotrivi, si mai mult, ca adevarul despre planurile lor sa se raspandeasca rapid, mai ales in randul acelor „mofturosi”, care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina aceasta teama, trebuie sa se stie cu exactitate locatia fizica a fiecarui om de pe planeta, sa fie monitorizati in permanenta. Acest lucru se face prin controlul economic, pentru ca fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentru a cumpara produse de uz zilnic. Pentru a controla persoanele, trebuie ca acestea sa poata emite (n.e. cu "ajutorul" microcipului) un semnal ce va fi receptionat de niste statii special concepute si amplasate. Astfel, nimeni nu se va putea misca liberi, fara ca alta persoana sa nu stie despre locul sau, daca doreste. Si pentru ca aceasta carte de credit, poate releva aceste detalii, oamenii, stiind, se pot feri. De aceia, mondialistii, au conceput un sistem ce va fi implantat sub piele, astfel incat sa nu poata fi respins, refuzat. Trebuie avut in considerare si un alt aspect extrem de important. Acel cip va trebui sa aiba o sursa proprie de energie (n.e. sa nu mai trebuiasca scos pentru inlocuirea bateriei sau pentru alte lucruri; odata implantat, acolo trebuie sa ramana).
Insa mondialistii au gasit solutia, pentru ca planul lor diabolic sa reuseasca: Bio-Microcipul. Acesta este mai mic de 0.65 cm si poate fi implantat cu o seringa !
Ce este acest biocip? Este un "computer-cip" microemiþator care se implanteaza cu ajutorul unei seringi speciale sub piele. Microcipul conþine un cod pre-programat cu un numar unic de identitate care nu poate fi alterat. Modelele folosite astazi se numesc Transponder (de la Transmitter Si Responder). Este un microcip instalat într-o capsula speciala de marimea unui bob de orez. Biocipul este "pasiv", adica nu conþine baterii, emiþatorul fiind activat de un semnal radio de 125 khz la apropierea unui scanner pentru control. Astfel, scannerul determina emiterea codului care este afiSat pe un ecran cu cristale lichide. Pentru a se evita deplasarea biocipului sub piele, e fixat prin minuscule fibre de sticla, extragerea neputându-se realiza decât printr-o operaþie speciala de microchirurgie.
Dimensiunile capsulei sunt de 11x2,1 mm Si 67 mm. Nu provoaca reacþii de respingere deoarece este confecþionat dintr-o sticla speciala biologica. Se apreciaza ca pe viitor biocipurile vor fi produse pe baza de proteine (înlocuindu-se pirita), fiind astfel mult mai rapide.
Astazi, firma americana Destron IDI (Colorado) comercializeaza microcipuri pentru implant animal prin intermediul companiei Infopet. Se spune ca aceste biocipuri constituie "soluþia perfecta" pentru stabilirea cu precizie a identitaþii oricarei fiinþe vii. Dar biocipurile au fost deja implantate Si subiecþilor umani. Noile tipuri de biocipuri umane, "semnul" apocaliptic, vor permite supravegherea totala, non-stop, în orice punct de pe planeta, a oricarui individ. Se afla în cercetare cipuri care vor putea fi conectate la reþeaua neuronala a creierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei ce controleaza biocipul, sa înregistreze imagini vizuale Si auditive neuronale, adica exact ce vede Si ce aude subiectul. Pare de necrezut? ªi totuSi, aceasta tehnica este deþinuta deja de Agenþia Naþionala de Securitate. Înca din 1986, cercetatorii de la Universitatea din Michigan, în colaborare cu AT&T, declarau ca sunt pe punctul de a controla complet înregistrarile acustice neuronale Si transmiterea de semnale acustice în interiorul creierului, omul putând fi astfel “telecomandat”. Recent însa, în 1995, un înalt ofiþer al Pentagonului, Ice Korb, declara ca un laborator al armatei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, putându-se astfel obþine o armata de "zombi telecomandaþi". "Se deschide o poarta în doua direcþii", spunea Kyle Olson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice Si Biologice. "Pe de o parte avem aceasta arma de tip Frankenstein, iar pe de alta parte ne putem ocupa de probleme privind destinul uman: de pilda, implantându-ne un biocip în encefal vom putea învaþa instantaneu franceza, sau orice alta limba”.
In primul rand acest cip va transmite constant informatii in fiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare persoana, si care va identifica persoana si locatia sa. Totusi pentru a se realiza acest lucru, trebuie ca cipul sa aiba o baterie unica - ce va fi reincarcata constant de corpul uman. Aceasta unica baterie va fi reincarcata constant datorita fluctuatiilor de temperatura ale corpului uman. Deci cat timp va trai persoana, va emite fluctuatii de temperatura si deci, bateria se va reincarca constant. In timp ce cercetatorii dezvoltau acest tip de baterie, se confruntau cu o mare problema : unde sa puna bateria, in ce loc al corpului omenesc, caci fluctuatiile de temperatura difera. Care parte a corpului este ideala deci ?
Cercetatorii au cheltuit peste 1.5 milioane de $ pentru a descoperi raspunsul la aceasta problema. Oricum, nu se putea ca sute de mii de cipuri sa ramana fara baterie. Dupa indelungi cercetari au ajuns la concluzia ca exista doua parti ale corpului uman in care fluctuatiile de temperatura sunt la fel. Teologii puteau sa scuteasca cercetatorii de aceasta suma imensa de bani caci raspunsul se afla chiar in Biblie, in Apocalipsa capitolul 13, versetele 16 si 17, in care Domnul Iisus Hristos, descopera Sfântului Ioan faptul ca mana dreapta si fruntea vor fi locurile in care semnul va fi implantat. La aceasta concluzie, au ajuns si cercetatorii. Dintr-un motiv pe care nu-l inteleg nici ei, cercetatorii au descoperit ca fluctuatiile in mana stanga sunt mai scazute decat in cea dreapta. Nu-ti intareste credinta cand vezi ca profetiile Domnului se adeveresc pe deplin ?!
Dupa cum am mai spus, aceste semnale emise de microcipuri vor fi receptate de antene speciale, cum ar fi cele de telefonie mobila, sau sateliti de joasa orbita, lucruri ce apar in continuu.Spre deosebire de marcarea cu raze lasser, aceste biocipuri folosesc frecventa radio FM de 125 Mhz, care patrunde prin toate obiectele. De aceea aceste biocipuri vor inlocui toate sistemele de identificare si marcare. Aceste biocipuri vor contine coduri de 18 cifre, la scara internationala. S-a ajuns la concluzia ca Guvernul Mondial va avea nevoie de 66 de acesti sateliti. Nu este un numar ocult interesant? In stiintele oculte, pagane, numarul 6 este numarul omului, iar numarul 66 este numarul guvernului mondial, guvern ce va fi condus de Antihrist, caruia i-au rezervat cifra 66.
Microcipul contine 34 bilioane de coduri, deci poate codifica 34 bilioane de indivizi. (n.e. In prezent populatia globului are pana in 10 miliarde de oameni.) Acest microcip, va putea detine asa de multe informatii incat va inlocui cartile de credit, pasapoartele, permisele de conducere, etc., astfel incat fiecare vom avea unul. S-au facut teste pe animale de laborator mai mult de 10 ani, asa ca nu va asteptati sa dea gres.
Acum, totul este perfectionat si se asteapta momentul potrivit pentru a fi implantate.
Toate acestea si multe altele le descrie Serge Monaste-ziarist canadian la ziarul Enquette, mort in conditioi dubioase - in cartea sa: "Congresul celor 666; Natiunile Unite contra crestinismului". Aceasta carte contine PLANURILE francmasonilor de a subjuga lumea, sub forma de idei, notite, Serge neavand ocazia sa alcatuiasca un text complet. A luat cu el in mormant si o parte din secretele lor. )
O profetie Bibliba spune ca inaintea venirii lui Hristos, oamenii vor trebui sa fie initiati la scara globala. Aceasta initiere va insemna juramantul dat Satanei, iar pentru aceasta Dumnezeu ii va judeca pe oameni, implinind astfel profetia Biblica. Timpul exact nu se poate sti, insa cu siguranta el este foarte aproape.

Apocalipsa 13, 16-18 :

"Si ea ii sileste pe toti, pe cei bogati, pe cei mici si pe cei mari, si pe bogati si pe saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte,
Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei.
Aici este intelepciunea. Cine are priceperea sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul acesta este sase sute saizeci si sase."

O observatie finala, asupra acestei inventii uimitoare si foarte complicata. Se zvoneste ca oamenii de stiinta ce lucreaza asupra acestui proiect lucreaza sub o imensa presiune a mondialistilor. Toti vor, in unanimitate sa perfectioneze acest Bio_Microcip foarte, foarte repede. Aceste presiuni seamana foarte mult cu cele care s-au facut asupra acordului de pace Israelian, PLO/ Israeli Peace Accord, semnat pe 13 septembrie 1993 (n.e. Tot in timpul mandatului lui G. Bush), cu trei zile inainte de a incepe Sarbatoarea Evreilor. Si cum aceste 2 evenimente sunt critice in stabilirea Ordinii Mondiale, poate oare Duhul Sfant sa exercite astfel de presiuni in mintile lor, pentru a termina lucrarea ce va prevesti Sfarsitul Lumii ? Sa nu uitam ce i-a spus Iisus Apostolului Ioan, in Apocalipsa, capitolul 17, versetul 17: "Caci Dumnezeu a pus in inimile lor sa faca voia Lui si sa se intalneasca intr-un gandsi sa dea fiarei imparatia lor, pana cand se vor implini cuvintele lui Dumnezeu." Sa stam drepti in fata Lui si sa nu se implineasca cu noi :

Apocalipsa 14, 9-11 :

"Si al treilea inger a venit dupa ei, strigand cu glas puternic: Cine se inchina fiarei si chipul ei si primeste semnul ei pe fruntea lui, sau pe mana lui,
Va bea si el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, in potirul maniei Sale, si se va chinui in foc si in pucioasa, inaintea sfintilor ingeri si inaintea Mielului.
Si fumul chinului lor se suie in vecii vecilor. Si nu au odihna nici ziua nici noaptea cei ce se inchina fiarei si chipului ei si oricine primeste semnul numelui ei."

http://despremasonerie.go.ro/biocipuri.html

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă...

2009-11-09T09:25:00.000-08:00

Cand spunem “Aiud”, la ce ne gandim? Probabil cei mai multi dintre noi habar nu avem ce se ascunde in spatele acestui cuvant banal, iar cand suntem intrebati, ridicam din umeri si pe fetele noastre apare expresia nesigurantei.

Nici nu avem idee ce inseamna cu adevarat “Aiud”… Nu demult, in 14 septembrie (de ziua Crucii) am plecat intr-o excursie la Alba-Iulia impreuna cu doamna profesoara Crina Palas si cu cativa dintre fostii detinuti politic, cei care au mai ramas in viata. In timpul drumului, un domn ne-a vorbit despre ce a fost si ce vom gasi acolo. Ne-a zguduit si ne-a aruncat cu bestialitate intr-un loc obscur si rece, intr-o camera de dimensiuni inimaginabil de reduse, in care se presupunea ca un om mai trebuie sa mai si traiasca. Dupa ceva timp, am ajuns la destinatie…la inchisoarea Aiud.

Cand am coborat din autocar, batranii care ne insoteau se priveau in ochii lacrimati unii pe altii si spuneau: “Uite…Aiud…ani din viata noastra ramasi in urma”. Ne-au perchezitionat, am intrat si povestea a inceput. Toti isi aminteau chinurile la care erau supusi de parca s-ar fi intamplat cu putin timp inainte.

Inainte de intrarea in celule, detinutii erau adusi legati cu lanturi la maini si la picioare in curtea inchisorii. Pe de-o parte si de alta erau gardieni inarmati cu bate si obiecte metalice meniti sa-i loveasca, sa-i schingiuiasca pe bietii oameni. Dupa “intampinare” sangele celor batjocoriti curgea pe beton siroaie scotand la iveala cruzimea animalica a celorlalti. Odata tarati pe jos, tinuti fara apa si fara mancare, erau intemnitati. Celula era o incapere cu 4 pereti murdari si infecti, cu o usa incuiata cu lacat si zavor si un vizor foarte mic. Ii astepta inainte o viata cu adevarat mizerabila si chinuita fara oprire. Erau obligati sa se bata intre ei, intr-un mod salbatic, asemeni animalelor, erau sfasiati din punct de vedere moral, infometati si lipsiti de orice alta sursa de comunicare cu exteriorul. Asa se descria o parte din perioada comunismului.

Mancarea, daca se putea numi asa era facuta in asa fel incat sa aiba 15 boabe de fasole si 10 de grau pentru fiecare portie. Si pentru ca niciunul nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu, posteau. Posteau si se rugau de cate ori aveau ocazia in locuri unde sa nu fie vazuti. Din acest punct de vedere, fostii detinuti spun ca au dus o viata duhovniceasca intensa si s-au apropiat mai mult de Dumnezeu. Cei care ii tortutau erau atei, iar dupa ce ii lasau la pamant, intrebau: “Inca mai aveti credinta?”,la care ei ridicau mana. Parintele Iustin Parvu spunea ca “scoala cea mai puternica ramane rugaciunea” si de aceea in inchisorile comuniste au aparut poeti ca Radu Gyr, Nichifor Crainic care au scris poezii cu caracter religios, factor care a opus rezistenta intr-o oarecare masura comunismului. Cu un sambure de pruna scranjeau pe pereti cuvinte din Sfanta Scriptura si pentru asta, erau aspru pedepsiti. In catacombe, in bai, unde apucau, se spovedeau si se impartaseau unii pe altii, pentru ca si preotii erau inchisi acolo.

Chinurile cele mai groaznice le-au trait in celula, neagra si zarca. Valeriu Gafencu, un tanar de numai 19 ani, a fost intemnitat si purtat prin mai multe puscarii: Aiud, Pitesti, Gherla, Targu-Ocna, si pentru ca nu s-a prabusit atata amar de vreme, acum este numit “Sfantul inchisorilor”. Radu Gyr spunea ca “singura greseala a detinutilor a fost ca si-au iubit credinta si tara si ca s-au ridicat impotriva celor ce ii robeau”. Reeducarea in Romania a inceput la data de 16 decembrie 1949; acesteia i se putea spune cu usurinta spalare a creierului, demonizarea omului si uciderea lui Dumnezeu din sufletele credinciosilor. Anchetele presupuneau presiuni psihologice asupra detinutilor; uneori erau mai greu de trait decat bataia si batjocra zilnica. Metodele frecvente de torturare erau: margareta (o centura lunga), marta (2 centuri cu tinichea la mijloc), ciomagul, smulgerea parului fir cu fir, bataia cu teava, scoaterea ocilor. Altii au spart capete, timpane, au adus iadul pe pamant. “Patul”, o alta modalitate presupunea belciuge la cap si la talpi, ca trupul sa ramana liber pentru a fi biciuit pana nu mai misca. Conditiile inumane ii prabuseau: frig, foame, carcera, batai, izolare, murdarie, supraveghere constanta, solitudine. Cu toate ca acolo au suferit enorm de mult, un detinut a fost intrtebat: “I-ati iertat pe cei care v-au torturat?”, iar el i-a raspuns :”Iert cu toata libertatea pe cei care mi-au facut personal rau, nu-i urasc; mai mult, le multumesc, pentru ca asa, m-au impins mai tare in bratele lui Dumnezeu.” Singurele modalitati prin care se putea “scapa” de la Aiud erau: sa se prefaca nebuni, sa treaca de partea celorlalti sau sa moara. Am plecat de la Aiud direct la monumentul inchinat lor. Acolo se afla si osoaraul celor ce se-au dat viata pentru tara, care ar trebui apreciat ca si un tezaur. Am fost placut impresionati cand am vazut ca in jurul monumentului se adunasera batranii si cantau un repertoriu de cantece legionare inchinate tuturor crestinilor. In sfera detinutilor aminitm nume importante ca: Petre Tutea, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Gheorghe Stanescu, Sinesie Ioja, Radu Gyr,Parintele Staniloae etc.

Idealurile pentru care au luptat si au murit au fost toate de esenta crestina, de aceea noi avem datoria de a-i face cunoscuti lumii intregi pe acesti sfinti care au fost chinuiti multi ani in inchisorile comuniste.

Cum spunea si parintele Iustin Parvu: “Rugacinile sunt ca un balsam pentru sufletul credinciosului!” .

Poezie

2009-11-05T10:44:00.000-08:00

Drumeţul Domnului

Singur între prăpăstii şi dealuri rătăcite

Călătorul Domnului c-o pelerină peste umeri

Călăuzit de muma lună în nopţi de mult apuse

Şi merge,merge şi tot creşte în credinţa răsărită

Fără teamă prin pustietate prin zi şi-n noapte

Cu Biblia în buzunar,c-un ulcior peste umăr

Un verset citeşte sub salcia ce-iţine umbră

Printre frunze se ruga,în viaţă înainta

Un izvor de-l găsea cu cuvantul îl sfinţea

Căci din el poate mâine un păcătos va bea

Iar Cuvântul Domnului în drum îl va ghida

Crucea în noapte şi-n zi de fiare îl va apăra

De la Domnul el roagă doar a-l binecuvânta!

Această poezie este scrisă de Ioana Săcuiu, o bună prietenă.

Rece

Mă frânge aripa ta albă...

Mă doare amintirea oarbă!

Şi simte inima cum cad

Şi-n vine-mi curge sânge

Ca-ntr-un vad...

Mă plouă-n umbră luna ta amară

Mă doare viu imaginea neclară.

Mă umple de căldură simţirea inundată

Acum trăită, dar de mult uitată.

Mă-nchid în absolut şi-n univers

Mă strigă să-mi contemple câte-un vers...

Mă uită-n gânduri şi-n visare

M-afundă în tăcere, dar tresare.

Mă zgârie pe colţul gurii umbra

Mă pâlpâie ridat, pe ochi, deasupra...

Mă naşte din dorinţă şi trăire;

Mă creşte, mă iubeşte din privire.

Mă ridică gândul dar mă coboară inima,

Mă veseleşte zâmbetul, dar îmi trădează urma.

Mă uşti de dor şi de credinţă

Mă cred în nori, plutesc plin de voinţă!

Andreea Nicoară

efemeră ... ?

2009-11-04T12:03:00.000-08:00

Dacă dragoste nu e…

EL pentru ea era un EL special. Ce înţelegea prin special? Ajutorul de care avea nevoie, stâlpul de sprijin, viaţa plină de culoare, tot ceea ce-i lipsea ei şi el o completa. Dar nu! Există ceva mai frumos decât atât? Mai frumos decât o lacrimă de bucurie la revederea persoanei celei mai dragi? Un zâmbet desfăşurat liber, fără să fie nevoie ca cineva să-l smulgă din suflet, un vis devenit realitate, vis repetat mereu şi mereu, cu acelaşi subiect: el. Există ceva mai real decât povestea pe care singur ţi-o construieşti prin iubire şi dăruire din suflet? Mai pur şi mai sincer decât o privire fără încercări şi influenţe şi total lipsită de răutăţi? Există oare ceva în lumea asta care să fie numit simplu: sentiment, dar a carui semnificaţie nimeni să n-o cunoască, prin simplul motiv că nu a întâlnit dorul sincer şi adevărat? Nu! Toţi cei care îndrăznesc să rupă acest lanţ al interiorului nu ştiu ce înseamnă iubire, dăruire, iertare.

Oare păcat mai mare decât mândria este? Dar sentiment mai nobil decât iertarea curată şi din suflet? Iertarea ce vine o dată cu raţiunea dar se pierde făţiş... Apreciem noi atâtea câte sunt făcute pentru noi? Dacă da, atunci ar însemna să ştim ce este aceea o privire, o mângâiere, o strălucire vastă venită din partea cuiva anume, pentru a ne îndruma către un drum sigur, către un loc cert şi potrivit fiecăruia dintre noi. Oare puterea cu care privim pe cineva în ochi, fără însă a murmura ceva măcar, este înţeleasă pe deplin? În totalitate? Sau doar parţial vrem să ne facem înţeleşi, fără să oferim nimic în schimb?

Ce trăire sufletească este intensificată la maximum şi despre care se vorbeşte la superlativ, dar pe care în fond nimeni nu o preţuieşte la adevărata sa valoare? Gândul că existăm; că existăm datorită cuiva şi pentru cineva. Abstractizările se realizează cu o foarte mare uşurinţă în asemenea situaţii, dar întrebarea mea este : de ce nu încercăm să vedem şi dincolo de ceea ce ştim deja şi să atingem un prag necunoscut? De frică! Suma tuturor relelor este frica. Ea dă naştere multor temeri care se dovedesc a fi adevărate sau nu...

Se află pe pământul acesta mare o frumuseţe fizică mai dominantă şi mai curată decât cea a sclipirii ochilor unui îndrăgostit, atunci când sunt bucuraţi şi încântaţi de ceva anume? Când traseul urmat de la suflet la raţiune ajunge un front comun? Un punct fix... numai acele suflete împăcate pot desluşi tainele măreţiei acestor doua stele ce ne-au fost încredinţate spre a le purta de grijă.

Cât de frumos ni se poate părea un gând spus în şoaptă? Cât de mult cunoaştem aceste lucruri? Nici pe jumătate faţă de cum ar trebui. Sensibilitatea este cheia inimii noastre, inimă care rămâne în paragină dacă nu reuşim să ne mobilizăm. Trebuie să fim tari şi să luptăm!

O zi senină din adâncul nostru cam cât poate însemna? Depinde... dar o clipă care ne desparte de acel cineva de care avem cea mai multă nevoie? Dar acele lacrimi prelinse pe obraji, fără voia noastră? Cui datorăm toate aceste răvaşe?

Pur şi simplu viaţa trece pe lângă noi fără să ne dăm seama... la fel ca aceste vorbe aşternute pe hârtie, poate fără nicio noimă pentru unii; dar uneori sentimentele numai astfel se pot exterioriza...

Şi totuşi... ce este mai curat decât gândul din puritate care ne face să acţionăm cu o anumită intenţie? Ce este mai frumos decât o îmbrăţişare caldă dintre doi oameni care se iubesc sincer, cu preţul enorm de a se despărţi pentru ultima dată?... Pentru unii, o îmbrăţişare sau o privire, o mângâiere sau o atingere uşoară şi caldă a mâinii valorează mult. Într-o despărţire sentimentul de vinovăţie şi tristeţe te însoţeşte peste tot. Incertitudinea şi întrebarea firească:”De ce?” te goleşte pe dinăuntru. Dacă nu ai sprijinul cuiva care să îţi spună o vorbă bună şi să fie lângă tine, pur şi simplu începi să te închizi în tine, aruncând cheia în gol.

Am ajuns la concluzia că totul se poate schimba radical dintr-o clipă în alta. Privirea caută un punct fix, dar nu-l găseşte...caută ceva esenţial şi sigur... mâinile nu-şi găsesc astâmpăr şi încep să măzgălească tot felul de gânduri pe o hârtie albă, care mai apoi de furia aceloraşi mâini este mototolită, strivită şi aruncată într-un colţ întunecat... Ticăloşenia sufletului poate deveni chiar mai amară decât „of-ul” pe care îl vărsăm la întâmpinarea unei veşti noi. Buzele sfâşiate şi pline de sânge îşi roagă îndurare... murmurul din colţul gurii este sensibil şi flămând... flămând de ce? De rostirea unor cuvinte care vor duce la rezolvarea problemei, la întoarcerea lui. Expresia moleşită, pierdută şi tristă a feţei trădează lipsa sentimentelor adevărate şi regretul că ceva s-a întâmplat cu voia fiinţei.

Nici nu se poate exprima în cuvinte tremurul de groază pe care îl simţi atunci când realizezi că totul a fost în zadar şi nimic nu a contat. Este înfiorător... lacrimile scurse pe obrajii palizi şi uscaţi, îi înmoaie şi curg lin până ce un lucru abstract te zgârie cu toate forţele ca să simţi ce e aceea durere. După ce te gândeşti mai bine, parcă lumina se aprinde în sufletul tău şi speranţa renaşte, imaginându-ţi într-o clipă de disperare că din nou e acolo, undeva, cu tine, pentru tine. Pentru inimile suferinde există salvarea, nu cea trupească, cea a sufletului. Poţi alege dacă vrei să trăieşti şi să uiţi, sau să rămâi în bezna permanentă a restriştei.

Trăieşti din nevoie, nevoie şi frică, frică şi... o fărâmă de iubire. Dar până când? Până simţi că singurătatea este aproape şi te apasă. Încă îl simţi lângă tine, convingându-te că el crede în tine! Dar asta e doar un gând pe cale de plecare, e o iluzie răvăşită. Şi te pierzi în tine pentru că vrei sa-i fii alături şi nu poţi, şi te amăgeşti şi-ţi faci rău, şi nu poţi să-ţi revii. Ajut-o! Aleargă la ea şi spune-i că nimic nu s-a întâmplat, linişteşte-o cu doar o îmbrăţişare, îmbrăţişare pe care numai tu ştii s-o oferi, pe care doar de la tine o poate simţi împlinită. Dar oare e real?... e fantezie?

Ochii tăi tânjesc după chipul lui implorând înţelegere. Buzele îi simt încă ultimul sărut lăsat... mâinile se doresc împreunate cu ale lui, fără ca nimic să se interpună. Şi totuşi, ţi-ar plăcea enorm să uiţi de cuvântul ce pricinuieşte tuturor din ce în ce mai multă suferinţă: dragoste...

Dacă dragoste nu e, nimic nu foloseşte!

iulie 2009

2009-10-31T06:53:00.000-07:00

Tu Doamne…

Tu Doamne, din adânc îmi dăruieşti speranţa
Atunci când punţile colind în căutare de răspuns;
Şi călător hoinar mă simt...
În taina Ta nedesluşită.

De ce, într-ale vieţii mele zile, mă laşi
Să cad de tot?
Să mă afund în beznă şi în ceaţă?
Te ştiu, că Eşti mereu acolo
Dar nu-mi dai suflu să m-avânt!

Alungă-mi partea cea stricată,
Vinovăţia mea de simplu om...
Plesneşte-mi mâna ridicată, înălţată cu mândrie
În văzul tuturor.

E sacru timpul ce Mi-l dai, şi ştiu.
Dar nu mereu găsesc folos aicia pe pământ
Să-i dau. Greşesc. Mă iartă!

Albastrul cerului şi ochiul Tău
Îmi dau putere ca să cred... în floarea albă
Care de mult mi-e prinsă-n piept.

M-ai pus la încercare şi-am căzut.
Aşa cum cade-un om într-o prăpastie
Fără fund.

Dar, mai apoi, Tu mâna mi-ai întins.
Ca să m-ajuţi...
Să uit de mine şi de gându-mi rătăcit.

Când am ajuns la Tine, am plâns amar, uscat.
Senzaţia de niminicie m-a cuprins
Fiindcă sunt om... şi ...
Să Te cunosc, de vreau, nu pot!

Petre Tutea si gandirea crestina

2009-10-30T08:41:00.000-07:00

Petre Tutea a fost cel mai mare filozof crestin al tuturor timpurilor, care ramane si astazi apreciat pentru valorile sale morale si pentru o gandire diferita asupra crestinismului raportata la ceilalti filozofi.
Momente ratacite in viata lui au fost destule,pana cand si-a dat seama ca fara revelatie si fara asistenta divina, nu poti sti nici cine esti, nici ce este lumea. Atunci a fost si perioada in care a devenit un ganditor crestin. Desi parintele Staniloae il numea un " Socrate al Bucurestiului, al Romaniei", Petre Tutea, dand dovada de o adanca modestie, nu indraznea sa-si atribuie acest titlu, spunand intr-o nota umila: "Eu sunt un om de stanga si nu am a face cu Socrate, desi il stimez enorm."Ecoul vocii sale asupra crestinismului s-a auzit in toata lumea. Credea in Dumnezeu si in poporul roman mai presus de orice si afirma in dialogurile sale asupra problematicii metodelor moderne, ca "Dumnezeu nu are nimic in comun nici cu inductia, nu are nimic in comun nici cu deductia, nu are nimic in comun cu nici o metoda."
Conceptiile asupra Celui de Sus afirma faptul ca Dumnezeu nu a creat substanta sau materie sau natura, ci lucruri reale, ale caror rationalisme il reprezinta.Pentru a gandi asemenea lucruri trebuie sa fi fost supus in intregime puterii dominante a gandirii teologice. Cu toate ca unii dintre critici infirma aceste lucruri, in final toti ajung sa-l recunoasca pe Dumnezeu, pentru ca in momentele dificile fara sprijin din partea cuiva caruia ii pasa, nu se poate merge mai departe. Astfel, a reusit sa defineasca notiunile de perfect si imperfect in raport cu cele doua lumi existente: Hristos este Absolutul divin, si noi suntem egali cu totii in fata lui; ce este aici, este aici- lumea noastra imperfecta dominata de moravurile existente, iar ce este dincolo este perfectiunea si mai mult decat atat.
In viziunea lui Petre Tutea, Domnul nostru imbraca doua forme: inspiratia care tine de divin, si revelatia directa a divinitatii. Acest lucru implica afectiv faptul ca omul nu poate schimba ordinea pe care a dat-o Dumnezeu. Intr-un alt capitol al cartii "Intre Dumnezeu si neamul meu" se vorbeste despre dogme. Dogmele sunt invataturi ale Bisericii, menite sa-i coordoneze pe crestini. Petre Tutea spune ca dogma este un mister revelat, mister pe care omul nu-l poate descifra, decat prin credinta, incredere nemarginita in Dumnezeu. Dorea cu ardoare sa-si dea chiar si viata pentru neamul romanesc, insa unii au afirmat ca "nu are onoarea necesara" sa faca acest lucru.
Intr-un interviu acordat unui ziar important, discuta despre faptul ca Dumnezeu nu poate fi gasit, in sensul ca El este revelatie, nu poate fi decat in sufletul fiecaruia:" In afara de Dumnezeu nu este adevar: Dumnezeu sau nimica! ". Adevarat este faptul ca fara Cel de Sus, fara credinta, omul devine un animal rational fara sentimente, care vine de nicaieri si pleaca spre nicaieri. In cartea intrebarilor, domina "ceva" fundamental, si anume: "Dar daca exista inspirit ideea perfectiunii, vorbind cartezian sau scolastic, si daca omul este imperfect si perfectibil, nu se impune cu necesitate existenta unei fiinte perfecte, adica a lui Dumnezeu?". Bineinteles ca da!, pentru ca fara un coordonator, totul ar fi un haos, fara o minte luminata ca a lui Petre Tutea nu am intelege nimic.
Despre Mircea Eliade... numai cuvinte de bine...are privilegiul suveranitatii spirituale prin "gandirea mistica".
In situatiile de posibila nostalgie, Petre Tutea mereu spunea :"ma consolez cu nemurirea relgioasa", cu credinta nesfarsita. Acest om, care a schimbat gandirea multor minti asupra religiei crestine, si-a mentinut punctul de vedere impotriva tuturor si pentru asta il consideram un roman demn de increderea noastra. A recunoscut ca era un om de stanga, un om care nu era in adevaratul sens al cuvantului roman absolut, neindraznind sa se numeasca om de dreapta, cu toate ca, dintre totii romanii credinciosi neamului, el chiar merita sa fie apreciat pentru increderea imensa in unitatea poporului roman. A trecut dintr-o extrema in alta in ceea ce priveste aceste doua mari categorii. Intai de toate a fost legionar, respectiv om de stanga, apoi a trecut de partea dreapta a celor cu adevarat loiali romanilor.
Ca si maxime pe care le-a scris, reprezentative crestinismului si neamului de suflet, s-au remarcat :"Dintre toate popoarele neolatine, cel mai viguros suntem noi, romanii", "Nu sunt disperat, chiar daca mor anonim, ma salveaza credinta", "Tot ce am scris eu, e mult mai putin decat ceea ce reprezint ca personalitate!".
Ultimele cuvinte rostite de catre Petre Tutea in clipa mortii, au fost :" Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de mine!"
Trecerea marelui filozof crestin roman la cele vesnice a constituit pentru toata lumea care l-a apreciat, si nu numai, stoparea gandirii reale si fara perdea a tot dceea ce inseamna drepturile omului si opinie personala, precum si pierderea unui om exceptional si increzator in propriile forte si in cele ale neamului romanesc.
Mentionez ca acest referat (la fel ca si multe altele), a fost scris la indemnul doamnei profesoare Crina Palas.

Nicoara Ana-Maria Andreea

2009-10-27T12:34:00.000-07:00

Încheiere

“Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus. “
Lucian Blaga

Odată cineva mi-a spus cam aşa... că... VIAŢA poate fi privită din multe puncte de vedere. Este interpretată ca distracţie, veselie, chiar destrăbălare, dezmăţ, imoralitate. "A fi om de viaţă" înseamnă, de fapt, a fi un chefliu căruia îi place să râdă peste măsură la un pahar etc. "A-ţi trăi viaţa" înseamnă a nu-ţi găsi o utilitate, a nu avea responsabilităţi, a pierde nopţile fără scop, a schimba partenerul/partenera cât se poate de des, a face cunoştinţă cu forţele răului şi a te lăsa purtat de ele. Apoi, "a avea o viaţă bună" se referă la o situaţie materială bună, a nu-ţi lipsi nimic din punct de vedere al celor lumeşti, trecătoare. Exemplele ar putea continua. Dar niciuna dintre situaţiile acestea nu se referă la viaţa sufletului, la viaţa vesnică, adevărată. A vieţui întru Hristos: iată ce este viaţa. A te bucura de prezenţa Lui în sufletul tau. A trăi prin şi pentru El. Viaţa pământeană este şansa mărturisirii vieţii veşnice. Viaţa este un pas spre ceea ce urmează, este un învăţător al timpului, viaţa din noi este Hristos.
Dar MOARTEA? Cum o putem defini? Necaz, mâhnire, supărare, tristeţe, suferinţă, chin, blestem. De cele mai multe ori, astfel am fi tentaţi să categorisim moartea. Binecuvântare pentru cei suferinzi. Încheierea socotelilor cu lumea. Sau dar divin. De ce dar divin? Căci prin moarte dobândim viaţa veşnică. Moartea trupească este, de fapt, eliberarea sufletului de trup, de ceea ce este perisabil, trecător. Este paşaportul de intrare în viaţa de apoi. Un paşaport pe care cu toţii ni-l dorim valabil în momentul prezentarii noastre la vămile văzduhului. Dar se pare că, pentru unii dintre noi drumul spre „dincolo” este mult prea scurt. Un râu de apă moartă scaldă obrazul de mâhnire... o familie îndurerată, prieteni îndoliaţi, făptaşi marcaţi pe viaţă. Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecând în lumea invizibilă ochilor noştri...
Moartea este însoţită aproape întotdeauna de întrebări – în special “de ce”. Dacă ne confruntăm cu moartea unui apropiat drag, cerem răspunsuri. “De ce se întâmplă aceasta? Ce am făcut ca să merit acest lucru?”
Doar necunoaşterea ne face să credem că ceva se opreşte după momentul morţii, căci noi o percepem ca pe o limită pe care nu o putem depăşi. Cu toţii suntem fiinţe veşnice din perspectiva lui Dumnezeu. „Toată creaţia este minunată, dar anume omul a fost creat cu o mare iubire, iubire care nu ştiu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decât credem noi, este iubirea desăvârşită. El ne-a creat doar pentru El nu şi pentru altcineva sau altceva. El ne-a creat ca sa fim cu El în vecii vecilor.” Ce frumos vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc...
“Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ ... de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, şi pentru acela - ea e sora moarte. Pentru cei legaţi cu pământul, ea e înspăimântătoarea sentinţă de moarte. Sora moarte mai are şi darul că aduce călătorului din lumea aceasta toate întâmplările vieţii sale într-o clipită. Deci este o vreme cand toţi muritorii, ori vor, ori nu vor, ori cred, ori nu cred, trebuie să cunoască adevarul, căruia poate că o viaţă întreagă I-au stat împotrivă.” (Părintele Arsenie Boca).
Chiar dacă în momentele de cumpănă numai la credinţă nu ne gândim (şi rău facem)...” Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.” (Petre Ţuţea)
Odihneşte-te în pace! Dumnezeu o să-ţi arate calea luminii!

Originea limbii române

2009-10-25T02:01:00.000-07:00

Încă de la începuturi au existat multe controverse în ceea ce priveşte formarea poporului român sau provenienţa limbii române.
Una dintre teoriile care se bazează pe un suport vast de argumente, ar fi aceea care spune că limba dacilor era latina vulgară (sau populară). Noi, românii, fiind un popor conservator de limbă latină suntem dovada vie a acestui fapt.
În Braşov, mai precis în Scheii Braşovului (la Prima Şcoală Românească) găsim o sumedenie de dovezi, acte, documente, manuscrise, chiar şi scrisori care datează din sec Xl. Tablourile lui Andrei Şaguna sunt aşezate la loc de cinste în camera cu tezaurul, alături de Biblia scrisă de acesta. Existenţa unor cărţi psaltice constituie un alt adevăr bine pus la punct de către cei interesaţi în dăinuirea istoriei veritabile a acestui popor creştin. Se consideră că poporul român este constituit pe baza unei crime, unei sinucideri : „laşitatea” lui Decebal de a nu mai face faţă presiunii. Cine ştie cu adevărat ce s-a întâmplat? Cine a fost acolo să vadă tot ceea ce s-a petrecut ca mai apoi să scrie minciuni la adresa dacilor? Este posibil ca, un popor creştin să se nască din cel mai mare păcat acuzat de Biserică?... Cu atât mai mult nu putem crede ce se spune, cu cât nu există argumente întemeiate. Încă rămân întrebări (esenţiale) fără răspuns.
După cum bine ştim, limba slavonă a influenţat într-o oarecare măsură latina, mai târziu, alfabetul slavon fiind înlocuit cu cel latin. Alfabetul slavilor era format din 50 de sunete, atuu care permitea o mai bună înţelegere a limbii (şi un avantaj în favoarea limbii române).
Diaconu Coresi este o personalitate istorică deosebit de importantă. El a fost primul tipograf al limbii române, primul strămoş de pe urma căruia s-a putut transmite mai departe limba română. A tipărit 39 de cărţi cu foarte mare greutate, deoarece procesul era complex şi necesita un timp îndelungat de prelucrare. Tipărea o carte în aproximativ doi-trei ani cu litere sculptate în lemn pe tăbliţe separate. O adevărată artă şi o viaţă de om dedicată în totalitate iubirii ce o purta patriei.
De la începuturi limba a fost vorbită în biserică, iar bisericile erau situate în ganguri, între case, fără a avea însă o înălţime corespunzătoare (celelalte etnii interziceau cu desăvârşire existenţa unei biserici „la vedere”). Romanii aveau cultul sângelui nobil, de aceea erau diferenţiaţi de ceilalţi; se considerau superiori. Între timp, s-au creat alianţe creştine...
În secolul XV, oamenii începeau să studieze învăţăturile bisericeşti, din primele manuale care erau substanţiale (de aproximativ 700 de pagini). Acum acele manuale au o valoare inestimabilă... şi totuşi poporul român a reuşit să poarte o asemenea povară pe umeri... a trăit 500 de ani cu o limbă străină.
În prezent Prima Şcoală Românească deţine un tezaur al începuturilor noastre, dintre care amintim: prima Biblie în limba slavonă (a lui Kantacuzino), Biblia lui Andrei Şaguna, Cartea de Legi care are o însemnătate deosebit de importantă, fiind şi a doua din lume, etc.
S-a scris întotdeauna româneşte, dar nu s-a vorbit...?

“Definiţie”

2009-10-25T00:05:00.000-07:00

Frumos ar fi să încep cu o prezentare, o prezentare a blogului şi a ideilor despre care vreau să însemnez câte ceva... Nu-mi surâdea înainte ideea de a scrie ceva şi a împărtăşi cu ceilalţi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, însă, consider că astfel voi vă veţi putea da cu părerea, lucru care m-ar bucura şi ajuta mult. O critică este un pas înainte, o za din lanţul cercetărilor, o cunoaştere mai bună a domeniului şi un prilej spre a-ţi susţine argumentele.

„Mentorul”, dacă îl pot numi aşa, este o persoană pe care o admir şi o stimez mult... În aceşti 2-3 ani de zile am simţit că am ce învăţa de la cineva! Mi-a fost alături şi m-a sprijinit, m-a atenţionat atunci când am greşit şi mi-a atras atenţia asupra a ceea ce valorează cu adevărat în viaţă; nu o haină scumpă, nu o carte cu coperţi aurite, nu un lucru făcut de mântuială, ci un sentiment în profunzimea lui, un conţinut nepreţuit, un salt realizat cu scopul de a a-i găsi rostul.

Datorită acestui avânt, am început prin a mă gândi mai mult la semnificaţia reală a poporului român, a credinţei strămoşeşti şi a omului în esenţa sa. Într-o ierarhie neatinsă de mine până acum, am îndrăznit să situez mari gânditori creştini, ilustre personalităţi ale neamului românesc, filosofi ale caror nume nu-mi aduceau decât „ceva nou” în sfera aceasta a procesului de cunoaştere.

Pas cu pas mi-au atras atenţia subiecte precum rezistenţa anti-comunistă, perioada comunistă în sine şi sfaturile (învăţăturile) Sfinţilor Părinţi. Chintesenţa gândului îmi este acum străpunsă de bine şi rău. Mai rămâne doar răstimpul în care o să-mi găsesc drumul...

Literatura pentru mine înseamnă mult... o cale spre detaşare, un suport informativ, o cheie spre sensibilizarea interioară. Nu este un refugiu sau un loc în care mai nou, se pare că poţi să baţi câmpii cu graţie. Este mult mai mult de atât.

În măsura în care nu suntem suficient de informaţi, cei mari să ne judece consemnările!