A fost odată ca niciodată…

A fost odată o strânsoare, o capcană a vieţii, care şi-a vărsat furia exact pe cine nu trebuia…
E începutul sfârşitului când păşeşti spre treapta durerii. Te inundă un sentiment al neputinţei şi-ţi răstălmăceşte întreaga trăire. Parcă şi gura-ţi rămâne încleştată de uimire şi totu-ţi pare o iluzie tristă.
Nu preţuiesc epitete la superlativ, ci gesturi încărcate de emoţie, simţiri ce se revarsă peste hrana sufletului descompus de atâtea şi atâtea dezamăgiri ale unui singur om! În detrimentul fericirii constat cu-o dulce amăgire că acele clipe scurse în clepsidra timpului şi abandonate în vocea înăbuşită de suplicii, nu îşi vor întoarce niciodată aripile înapoi către mine.
Se naşte într-o glorie deplină, acea lumină înnobilată în adevăr şi valoare, care pătrunde încetişor dintr-o noapte abisal de albastră, asemeni unui tremur, spre a-mi conduce paşii. Nu mă fericesc, mă sacrific, plâng, dar nu mă descarc. Mai există oare vreun drum, de orice fel, sinuos, anevoios şi cu regrete, pe care să-l urmez, dar care să mă poarte spre fericire? Viaţa e o continuă tăgadă, care nu lasă loc fericirii.
Nu, dar iubesc tăcerea, în timp ce esenţa sufletului adolescentin cutreieră alte cărări răstălmăcite. Zăbovesc asemeni unui hoinar într-un târziu, neaşteptând un gram de mulţumire în schimbul a ceea ce a fost. Dacă ar fi să aşez întreaga mea viaţă pe un şirag de mărgele, n-ar duce decât la aşteptare, aşa că, de ce să-ţi deschizi portiţa unei lumi care nu trăieşte decât în trecut sau viitor, invocând posibilitatea ca scuză de moment?
Nu e un gând oarecare, nu e o poveste oarecare, e ceea ce mi-a îndulcit timpul acum ceva vreme. Mi-a adus ochii în prag de lacrimi, mi-a adus neliniştea aşa cum vântul anunţă ploaia! Şi ca o pasăre răpitoare mi-a furat speranţa pentru mai târziu! M-a adâncit în suferinţa oarbă, mi-a scrijelit privirea ce-mi era senină, în ceaţă fumurie şi-n apă tulbure!
Mă izbesc de călăuze care-mi îngreunează drumul, mă ard privirile pe dinauntru, m-afundă-n gol ca pe-o pietricică aruncată în fântână... Dar e bine. Se zice că etapele către împlinire nu sunt decât rele adunate de-a lungul timpului.
Şi ce dacă-mi împiedici fumegând surâsul şi nu te uiţi în depărtare? Şi ce dacă-mi plesneşti văpaia reveriei şi-mi spulberi visul cu uitare? Sunt una, şi-ţi simt asprimea vorbelor în loc de mângâiere, dar tu, în loc să taci, grăieşti şi mai ursuz... Atât de „bine” îmi e, încât simt cum prin vene mi se scurge ceară!
„Aşa-s de negri ochii tăi
Lumina mea.” (Lucian Blaga, „Izvorul nopţii”)