Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu.
Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci!
Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită.
Fir’ar ea să fie de treabă!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Dă-i bice! Ce aștepți?
RăspundețiȘtergereTe-ai confruntat cu situaţii de genul? Nu e bine sa încurajezi plânsul…
RăspundețiȘtergereNu-l incurajez, dar este o descarcare temporara cel putin...
RăspundețiȘtergereDa, atunci când îţi aduce „roade” ca să zic aşa; dacă poate să îţi schimbe starea în „mai bine”, da; altfel plângi degeaba.
RăspundețiȘtergere