Univocitate

Astăzi simt că pot să scriu...

Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească?
Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil.
Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă.
Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte.
Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii!
Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.

E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.