Nebunul de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna…
De când mă simt tot mai bogat de tine;
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine!

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai ţine lumea ale sale…
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale;

Şi te iubesc cu milă şi cu groază!
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie.

Prin gări descreierate accidente…
Marfare triste vin în miezul verii…
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii şi ca să te sperii;

Jur împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţi în spate,
Bătrani cu sânii gri de os pe pante,
Şi albastroşi venind spre zări uscate..


Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul…
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii;

I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme!
Cu chïp slavon si nume de regină!


Emeric Imre