Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă...

Cand spunem “Aiud”, la ce ne gandim? Probabil cei mai multi dintre noi habar nu avem ce se ascunde in spatele acestui cuvant banal, iar cand suntem intrebati, ridicam din umeri si pe fetele noastre apare expresia nesigurantei.

Nici nu avem idee ce inseamna cu adevarat “Aiud”… Nu demult, in 14 septembrie (de ziua Crucii) am plecat intr-o excursie la Alba-Iulia impreuna cu doamna profesoara Crina Palas si cu cativa dintre fostii detinuti politic, cei care au mai ramas in viata. In timpul drumului, un domn ne-a vorbit despre ce a fost si ce vom gasi acolo. Ne-a zguduit si ne-a aruncat cu bestialitate intr-un loc obscur si rece, intr-o camera de dimensiuni inimaginabil de reduse, in care se presupunea ca un om mai trebuie sa mai si traiasca. Dupa ceva timp, am ajuns la destinatie…la inchisoarea Aiud.

Cand am coborat din autocar, batranii care ne insoteau se priveau in ochii lacrimati unii pe altii si spuneau: “Uite…Aiud…ani din viata noastra ramasi in urma”. Ne-au perchezitionat, am intrat si povestea a inceput. Toti isi aminteau chinurile la care erau supusi de parca s-ar fi intamplat cu putin timp inainte.

Inainte de intrarea in celule, detinutii erau adusi legati cu lanturi la maini si la picioare in curtea inchisorii. Pe de-o parte si de alta erau gardieni inarmati cu bate si obiecte metalice meniti sa-i loveasca, sa-i schingiuiasca pe bietii oameni. Dupa “intampinare” sangele celor batjocoriti curgea pe beton siroaie scotand la iveala cruzimea animalica a celorlalti. Odata tarati pe jos, tinuti fara apa si fara mancare, erau intemnitati. Celula era o incapere cu 4 pereti murdari si infecti, cu o usa incuiata cu lacat si zavor si un vizor foarte mic. Ii astepta inainte o viata cu adevarat mizerabila si chinuita fara oprire. Erau obligati sa se bata intre ei, intr-un mod salbatic, asemeni animalelor, erau sfasiati din punct de vedere moral, infometati si lipsiti de orice alta sursa de comunicare cu exteriorul. Asa se descria o parte din perioada comunismului.

Mancarea, daca se putea numi asa era facuta in asa fel incat sa aiba 15 boabe de fasole si 10 de grau pentru fiecare portie. Si pentru ca niciunul nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu, posteau. Posteau si se rugau de cate ori aveau ocazia in locuri unde sa nu fie vazuti. Din acest punct de vedere, fostii detinuti spun ca au dus o viata duhovniceasca intensa si s-au apropiat mai mult de Dumnezeu. Cei care ii tortutau erau atei, iar dupa ce ii lasau la pamant, intrebau: “Inca mai aveti credinta?”,la care ei ridicau mana. Parintele Iustin Parvu spunea ca “scoala cea mai puternica ramane rugaciunea” si de aceea in inchisorile comuniste au aparut poeti ca Radu Gyr, Nichifor Crainic care au scris poezii cu caracter religios, factor care a opus rezistenta intr-o oarecare masura comunismului. Cu un sambure de pruna scranjeau pe pereti cuvinte din Sfanta Scriptura si pentru asta, erau aspru pedepsiti. In catacombe, in bai, unde apucau, se spovedeau si se impartaseau unii pe altii, pentru ca si preotii erau inchisi acolo.

Chinurile cele mai groaznice le-au trait in celula, neagra si zarca. Valeriu Gafencu, un tanar de numai 19 ani, a fost intemnitat si purtat prin mai multe puscarii: Aiud, Pitesti, Gherla, Targu-Ocna, si pentru ca nu s-a prabusit atata amar de vreme, acum este numit “Sfantul inchisorilor”. Radu Gyr spunea ca “singura greseala a detinutilor a fost ca si-au iubit credinta si tara si ca s-au ridicat impotriva celor ce ii robeau”. Reeducarea in Romania a inceput la data de 16 decembrie 1949; acesteia i se putea spune cu usurinta spalare a creierului, demonizarea omului si uciderea lui Dumnezeu din sufletele credinciosilor. Anchetele presupuneau presiuni psihologice asupra detinutilor; uneori erau mai greu de trait decat bataia si batjocra zilnica. Metodele frecvente de torturare erau: margareta (o centura lunga), marta (2 centuri cu tinichea la mijloc), ciomagul, smulgerea parului fir cu fir, bataia cu teava, scoaterea ocilor. Altii au spart capete, timpane, au adus iadul pe pamant. “Patul”, o alta modalitate presupunea belciuge la cap si la talpi, ca trupul sa ramana liber pentru a fi biciuit pana nu mai misca. Conditiile inumane ii prabuseau: frig, foame, carcera, batai, izolare, murdarie, supraveghere constanta, solitudine. Cu toate ca acolo au suferit enorm de mult, un detinut a fost intrtebat: “I-ati iertat pe cei care v-au torturat?”, iar el i-a raspuns :”Iert cu toata libertatea pe cei care mi-au facut personal rau, nu-i urasc; mai mult, le multumesc, pentru ca asa, m-au impins mai tare in bratele lui Dumnezeu.” Singurele modalitati prin care se putea “scapa” de la Aiud erau: sa se prefaca nebuni, sa treaca de partea celorlalti sau sa moara. Am plecat de la Aiud direct la monumentul inchinat lor. Acolo se afla si osoaraul celor ce se-au dat viata pentru tara, care ar trebui apreciat ca si un tezaur. Am fost placut impresionati cand am vazut ca in jurul monumentului se adunasera batranii si cantau un repertoriu de cantece legionare inchinate tuturor crestinilor. In sfera detinutilor aminitm nume importante ca: Petre Tutea, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Gheorghe Stanescu, Sinesie Ioja, Radu Gyr,Parintele Staniloae etc.

Idealurile pentru care au luptat si au murit au fost toate de esenta crestina, de aceea noi avem datoria de a-i face cunoscuti lumii intregi pe acesti sfinti care au fost chinuiti multi ani in inchisorile comuniste.

Cum spunea si parintele Iustin Parvu: “Rugacinile sunt ca un balsam pentru sufletul credinciosului!” .

Poezie

Drumeţul Domnului

Singur între prăpăstii şi dealuri rătăcite

Călătorul Domnului c-o pelerină peste umeri

Călăuzit de muma lună în nopţi de mult apuse

Şi merge,merge şi tot creşte în credinţa răsărită

Fără teamă prin pustietate prin zi şi-n noapte

Cu Biblia în buzunar,c-un ulcior peste umăr

Un verset citeşte sub salcia ce-iţine umbră

Printre frunze se ruga,în viaţă înainta

Un izvor de-l găsea cu cuvantul îl sfinţea

Căci din el poate mâine un păcătos va bea

Iar Cuvântul Domnului în drum îl va ghida

Crucea în noapte şi-n zi de fiare îl va apăra

De la Domnul el roagă doar a-l binecuvânta!

Această poezie este scrisă de Ioana Săcuiu, o bună prietenă.

Rece

Mă frânge aripa ta albă...

Mă doare amintirea oarbă!

Şi simte inima cum cad

Şi-n vine-mi curge sânge

Ca-ntr-un vad...

Mă plouă-n umbră luna ta amară

Mă doare viu imaginea neclară.

Mă umple de căldură simţirea inundată

Acum trăită, dar de mult uitată.

Mă-nchid în absolut şi-n univers

Mă strigă să-mi contemple câte-un vers...

Mă uită-n gânduri şi-n visare

M-afundă în tăcere, dar tresare.

Mă zgârie pe colţul gurii umbra

Mă pâlpâie ridat, pe ochi, deasupra...

Mă naşte din dorinţă şi trăire;

Mă creşte, mă iubeşte din privire.

Mă ridică gândul dar mă coboară inima,

Mă veseleşte zâmbetul, dar îmi trădează urma.

Mă uşti de dor şi de credinţă

Mă cred în nori, plutesc plin de voinţă!

Andreea Nicoară

efemeră ... ?

Dacă dragoste nu e…

EL pentru ea era un EL special. Ce înţelegea prin special? Ajutorul de care avea nevoie, stâlpul de sprijin, viaţa plină de culoare, tot ceea ce-i lipsea ei şi el o completa. Dar nu! Există ceva mai frumos decât atât? Mai frumos decât o lacrimă de bucurie la revederea persoanei celei mai dragi? Un zâmbet desfăşurat liber, fără să fie nevoie ca cineva să-l smulgă din suflet, un vis devenit realitate, vis repetat mereu şi mereu, cu acelaşi subiect: el. Există ceva mai real decât povestea pe care singur ţi-o construieşti prin iubire şi dăruire din suflet? Mai pur şi mai sincer decât o privire fără încercări şi influenţe şi total lipsită de răutăţi? Există oare ceva în lumea asta care să fie numit simplu: sentiment, dar a carui semnificaţie nimeni să n-o cunoască, prin simplul motiv că nu a întâlnit dorul sincer şi adevărat? Nu! Toţi cei care îndrăznesc să rupă acest lanţ al interiorului nu ştiu ce înseamnă iubire, dăruire, iertare.

Oare păcat mai mare decât mândria este? Dar sentiment mai nobil decât iertarea curată şi din suflet? Iertarea ce vine o dată cu raţiunea dar se pierde făţiş... Apreciem noi atâtea câte sunt făcute pentru noi? Dacă da, atunci ar însemna să ştim ce este aceea o privire, o mângâiere, o strălucire vastă venită din partea cuiva anume, pentru a ne îndruma către un drum sigur, către un loc cert şi potrivit fiecăruia dintre noi. Oare puterea cu care privim pe cineva în ochi, fără însă a murmura ceva măcar, este înţeleasă pe deplin? În totalitate? Sau doar parţial vrem să ne facem înţeleşi, fără să oferim nimic în schimb?

Ce trăire sufletească este intensificată la maximum şi despre care se vorbeşte la superlativ, dar pe care în fond nimeni nu o preţuieşte la adevărata sa valoare? Gândul că existăm; că existăm datorită cuiva şi pentru cineva. Abstractizările se realizează cu o foarte mare uşurinţă în asemenea situaţii, dar întrebarea mea este : de ce nu încercăm să vedem şi dincolo de ceea ce ştim deja şi să atingem un prag necunoscut? De frică! Suma tuturor relelor este frica. Ea dă naştere multor temeri care se dovedesc a fi adevărate sau nu...

Se află pe pământul acesta mare o frumuseţe fizică mai dominantă şi mai curată decât cea a sclipirii ochilor unui îndrăgostit, atunci când sunt bucuraţi şi încântaţi de ceva anume? Când traseul urmat de la suflet la raţiune ajunge un front comun? Un punct fix... numai acele suflete împăcate pot desluşi tainele măreţiei acestor doua stele ce ne-au fost încredinţate spre a le purta de grijă.

Cât de frumos ni se poate părea un gând spus în şoaptă? Cât de mult cunoaştem aceste lucruri? Nici pe jumătate faţă de cum ar trebui. Sensibilitatea este cheia inimii noastre, inimă care rămâne în paragină dacă nu reuşim să ne mobilizăm. Trebuie să fim tari şi să luptăm!

O zi senină din adâncul nostru cam cât poate însemna? Depinde... dar o clipă care ne desparte de acel cineva de care avem cea mai multă nevoie? Dar acele lacrimi prelinse pe obraji, fără voia noastră? Cui datorăm toate aceste răvaşe?

Pur şi simplu viaţa trece pe lângă noi fără să ne dăm seama... la fel ca aceste vorbe aşternute pe hârtie, poate fără nicio noimă pentru unii; dar uneori sentimentele numai astfel se pot exterioriza...

Şi totuşi... ce este mai curat decât gândul din puritate care ne face să acţionăm cu o anumită intenţie? Ce este mai frumos decât o îmbrăţişare caldă dintre doi oameni care se iubesc sincer, cu preţul enorm de a se despărţi pentru ultima dată?... Pentru unii, o îmbrăţişare sau o privire, o mângâiere sau o atingere uşoară şi caldă a mâinii valorează mult. Într-o despărţire sentimentul de vinovăţie şi tristeţe te însoţeşte peste tot. Incertitudinea şi întrebarea firească:”De ce?” te goleşte pe dinăuntru. Dacă nu ai sprijinul cuiva care să îţi spună o vorbă bună şi să fie lângă tine, pur şi simplu începi să te închizi în tine, aruncând cheia în gol.

Am ajuns la concluzia că totul se poate schimba radical dintr-o clipă în alta. Privirea caută un punct fix, dar nu-l găseşte...caută ceva esenţial şi sigur... mâinile nu-şi găsesc astâmpăr şi încep să măzgălească tot felul de gânduri pe o hârtie albă, care mai apoi de furia aceloraşi mâini este mototolită, strivită şi aruncată într-un colţ întunecat... Ticăloşenia sufletului poate deveni chiar mai amară decât „of-ul” pe care îl vărsăm la întâmpinarea unei veşti noi. Buzele sfâşiate şi pline de sânge îşi roagă îndurare... murmurul din colţul gurii este sensibil şi flămând... flămând de ce? De rostirea unor cuvinte care vor duce la rezolvarea problemei, la întoarcerea lui. Expresia moleşită, pierdută şi tristă a feţei trădează lipsa sentimentelor adevărate şi regretul că ceva s-a întâmplat cu voia fiinţei.

Nici nu se poate exprima în cuvinte tremurul de groază pe care îl simţi atunci când realizezi că totul a fost în zadar şi nimic nu a contat. Este înfiorător... lacrimile scurse pe obrajii palizi şi uscaţi, îi înmoaie şi curg lin până ce un lucru abstract te zgârie cu toate forţele ca să simţi ce e aceea durere. După ce te gândeşti mai bine, parcă lumina se aprinde în sufletul tău şi speranţa renaşte, imaginându-ţi într-o clipă de disperare că din nou e acolo, undeva, cu tine, pentru tine. Pentru inimile suferinde există salvarea, nu cea trupească, cea a sufletului. Poţi alege dacă vrei să trăieşti şi să uiţi, sau să rămâi în bezna permanentă a restriştei.

Trăieşti din nevoie, nevoie şi frică, frică şi... o fărâmă de iubire. Dar până când? Până simţi că singurătatea este aproape şi te apasă. Încă îl simţi lângă tine, convingându-te că el crede în tine! Dar asta e doar un gând pe cale de plecare, e o iluzie răvăşită. Şi te pierzi în tine pentru că vrei sa-i fii alături şi nu poţi, şi te amăgeşti şi-ţi faci rău, şi nu poţi să-ţi revii. Ajut-o! Aleargă la ea şi spune-i că nimic nu s-a întâmplat, linişteşte-o cu doar o îmbrăţişare, îmbrăţişare pe care numai tu ştii s-o oferi, pe care doar de la tine o poate simţi împlinită. Dar oare e real?... e fantezie?

Ochii tăi tânjesc după chipul lui implorând înţelegere. Buzele îi simt încă ultimul sărut lăsat... mâinile se doresc împreunate cu ale lui, fără ca nimic să se interpună. Şi totuşi, ţi-ar plăcea enorm să uiţi de cuvântul ce pricinuieşte tuturor din ce în ce mai multă suferinţă: dragoste...

Dacă dragoste nu e, nimic nu foloseşte!

iulie 2009