Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă...

Cand spunem “Aiud”, la ce ne gandim? Probabil cei mai multi dintre noi habar nu avem ce se ascunde in spatele acestui cuvant banal, iar cand suntem intrebati, ridicam din umeri si pe fetele noastre apare expresia nesigurantei.

Nici nu avem idee ce inseamna cu adevarat “Aiud”… Nu demult, in 14 septembrie (de ziua Crucii) am plecat intr-o excursie la Alba-Iulia impreuna cu doamna profesoara Crina Palas si cu cativa dintre fostii detinuti politic, cei care au mai ramas in viata. In timpul drumului, un domn ne-a vorbit despre ce a fost si ce vom gasi acolo. Ne-a zguduit si ne-a aruncat cu bestialitate intr-un loc obscur si rece, intr-o camera de dimensiuni inimaginabil de reduse, in care se presupunea ca un om mai trebuie sa mai si traiasca. Dupa ceva timp, am ajuns la destinatie…la inchisoarea Aiud.

Cand am coborat din autocar, batranii care ne insoteau se priveau in ochii lacrimati unii pe altii si spuneau: “Uite…Aiud…ani din viata noastra ramasi in urma”. Ne-au perchezitionat, am intrat si povestea a inceput. Toti isi aminteau chinurile la care erau supusi de parca s-ar fi intamplat cu putin timp inainte.

Inainte de intrarea in celule, detinutii erau adusi legati cu lanturi la maini si la picioare in curtea inchisorii. Pe de-o parte si de alta erau gardieni inarmati cu bate si obiecte metalice meniti sa-i loveasca, sa-i schingiuiasca pe bietii oameni. Dupa “intampinare” sangele celor batjocoriti curgea pe beton siroaie scotand la iveala cruzimea animalica a celorlalti. Odata tarati pe jos, tinuti fara apa si fara mancare, erau intemnitati. Celula era o incapere cu 4 pereti murdari si infecti, cu o usa incuiata cu lacat si zavor si un vizor foarte mic. Ii astepta inainte o viata cu adevarat mizerabila si chinuita fara oprire. Erau obligati sa se bata intre ei, intr-un mod salbatic, asemeni animalelor, erau sfasiati din punct de vedere moral, infometati si lipsiti de orice alta sursa de comunicare cu exteriorul. Asa se descria o parte din perioada comunismului.

Mancarea, daca se putea numi asa era facuta in asa fel incat sa aiba 15 boabe de fasole si 10 de grau pentru fiecare portie. Si pentru ca niciunul nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu, posteau. Posteau si se rugau de cate ori aveau ocazia in locuri unde sa nu fie vazuti. Din acest punct de vedere, fostii detinuti spun ca au dus o viata duhovniceasca intensa si s-au apropiat mai mult de Dumnezeu. Cei care ii tortutau erau atei, iar dupa ce ii lasau la pamant, intrebau: “Inca mai aveti credinta?”,la care ei ridicau mana. Parintele Iustin Parvu spunea ca “scoala cea mai puternica ramane rugaciunea” si de aceea in inchisorile comuniste au aparut poeti ca Radu Gyr, Nichifor Crainic care au scris poezii cu caracter religios, factor care a opus rezistenta intr-o oarecare masura comunismului. Cu un sambure de pruna scranjeau pe pereti cuvinte din Sfanta Scriptura si pentru asta, erau aspru pedepsiti. In catacombe, in bai, unde apucau, se spovedeau si se impartaseau unii pe altii, pentru ca si preotii erau inchisi acolo.

Chinurile cele mai groaznice le-au trait in celula, neagra si zarca. Valeriu Gafencu, un tanar de numai 19 ani, a fost intemnitat si purtat prin mai multe puscarii: Aiud, Pitesti, Gherla, Targu-Ocna, si pentru ca nu s-a prabusit atata amar de vreme, acum este numit “Sfantul inchisorilor”. Radu Gyr spunea ca “singura greseala a detinutilor a fost ca si-au iubit credinta si tara si ca s-au ridicat impotriva celor ce ii robeau”. Reeducarea in Romania a inceput la data de 16 decembrie 1949; acesteia i se putea spune cu usurinta spalare a creierului, demonizarea omului si uciderea lui Dumnezeu din sufletele credinciosilor. Anchetele presupuneau presiuni psihologice asupra detinutilor; uneori erau mai greu de trait decat bataia si batjocra zilnica. Metodele frecvente de torturare erau: margareta (o centura lunga), marta (2 centuri cu tinichea la mijloc), ciomagul, smulgerea parului fir cu fir, bataia cu teava, scoaterea ocilor. Altii au spart capete, timpane, au adus iadul pe pamant. “Patul”, o alta modalitate presupunea belciuge la cap si la talpi, ca trupul sa ramana liber pentru a fi biciuit pana nu mai misca. Conditiile inumane ii prabuseau: frig, foame, carcera, batai, izolare, murdarie, supraveghere constanta, solitudine. Cu toate ca acolo au suferit enorm de mult, un detinut a fost intrtebat: “I-ati iertat pe cei care v-au torturat?”, iar el i-a raspuns :”Iert cu toata libertatea pe cei care mi-au facut personal rau, nu-i urasc; mai mult, le multumesc, pentru ca asa, m-au impins mai tare in bratele lui Dumnezeu.” Singurele modalitati prin care se putea “scapa” de la Aiud erau: sa se prefaca nebuni, sa treaca de partea celorlalti sau sa moara. Am plecat de la Aiud direct la monumentul inchinat lor. Acolo se afla si osoaraul celor ce se-au dat viata pentru tara, care ar trebui apreciat ca si un tezaur. Am fost placut impresionati cand am vazut ca in jurul monumentului se adunasera batranii si cantau un repertoriu de cantece legionare inchinate tuturor crestinilor. In sfera detinutilor aminitm nume importante ca: Petre Tutea, Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Gheorghe Stanescu, Sinesie Ioja, Radu Gyr,Parintele Staniloae etc.

Idealurile pentru care au luptat si au murit au fost toate de esenta crestina, de aceea noi avem datoria de a-i face cunoscuti lumii intregi pe acesti sfinti care au fost chinuiti multi ani in inchisorile comuniste.

Cum spunea si parintele Iustin Parvu: “Rugacinile sunt ca un balsam pentru sufletul credinciosului!” .