efemeră ... ?

Dacă dragoste nu e…

EL pentru ea era un EL special. Ce înţelegea prin special? Ajutorul de care avea nevoie, stâlpul de sprijin, viaţa plină de culoare, tot ceea ce-i lipsea ei şi el o completa. Dar nu! Există ceva mai frumos decât atât? Mai frumos decât o lacrimă de bucurie la revederea persoanei celei mai dragi? Un zâmbet desfăşurat liber, fără să fie nevoie ca cineva să-l smulgă din suflet, un vis devenit realitate, vis repetat mereu şi mereu, cu acelaşi subiect: el. Există ceva mai real decât povestea pe care singur ţi-o construieşti prin iubire şi dăruire din suflet? Mai pur şi mai sincer decât o privire fără încercări şi influenţe şi total lipsită de răutăţi? Există oare ceva în lumea asta care să fie numit simplu: sentiment, dar a carui semnificaţie nimeni să n-o cunoască, prin simplul motiv că nu a întâlnit dorul sincer şi adevărat? Nu! Toţi cei care îndrăznesc să rupă acest lanţ al interiorului nu ştiu ce înseamnă iubire, dăruire, iertare.

Oare păcat mai mare decât mândria este? Dar sentiment mai nobil decât iertarea curată şi din suflet? Iertarea ce vine o dată cu raţiunea dar se pierde făţiş... Apreciem noi atâtea câte sunt făcute pentru noi? Dacă da, atunci ar însemna să ştim ce este aceea o privire, o mângâiere, o strălucire vastă venită din partea cuiva anume, pentru a ne îndruma către un drum sigur, către un loc cert şi potrivit fiecăruia dintre noi. Oare puterea cu care privim pe cineva în ochi, fără însă a murmura ceva măcar, este înţeleasă pe deplin? În totalitate? Sau doar parţial vrem să ne facem înţeleşi, fără să oferim nimic în schimb?

Ce trăire sufletească este intensificată la maximum şi despre care se vorbeşte la superlativ, dar pe care în fond nimeni nu o preţuieşte la adevărata sa valoare? Gândul că existăm; că existăm datorită cuiva şi pentru cineva. Abstractizările se realizează cu o foarte mare uşurinţă în asemenea situaţii, dar întrebarea mea este : de ce nu încercăm să vedem şi dincolo de ceea ce ştim deja şi să atingem un prag necunoscut? De frică! Suma tuturor relelor este frica. Ea dă naştere multor temeri care se dovedesc a fi adevărate sau nu...

Se află pe pământul acesta mare o frumuseţe fizică mai dominantă şi mai curată decât cea a sclipirii ochilor unui îndrăgostit, atunci când sunt bucuraţi şi încântaţi de ceva anume? Când traseul urmat de la suflet la raţiune ajunge un front comun? Un punct fix... numai acele suflete împăcate pot desluşi tainele măreţiei acestor doua stele ce ne-au fost încredinţate spre a le purta de grijă.

Cât de frumos ni se poate părea un gând spus în şoaptă? Cât de mult cunoaştem aceste lucruri? Nici pe jumătate faţă de cum ar trebui. Sensibilitatea este cheia inimii noastre, inimă care rămâne în paragină dacă nu reuşim să ne mobilizăm. Trebuie să fim tari şi să luptăm!

O zi senină din adâncul nostru cam cât poate însemna? Depinde... dar o clipă care ne desparte de acel cineva de care avem cea mai multă nevoie? Dar acele lacrimi prelinse pe obraji, fără voia noastră? Cui datorăm toate aceste răvaşe?

Pur şi simplu viaţa trece pe lângă noi fără să ne dăm seama... la fel ca aceste vorbe aşternute pe hârtie, poate fără nicio noimă pentru unii; dar uneori sentimentele numai astfel se pot exterioriza...

Şi totuşi... ce este mai curat decât gândul din puritate care ne face să acţionăm cu o anumită intenţie? Ce este mai frumos decât o îmbrăţişare caldă dintre doi oameni care se iubesc sincer, cu preţul enorm de a se despărţi pentru ultima dată?... Pentru unii, o îmbrăţişare sau o privire, o mângâiere sau o atingere uşoară şi caldă a mâinii valorează mult. Într-o despărţire sentimentul de vinovăţie şi tristeţe te însoţeşte peste tot. Incertitudinea şi întrebarea firească:”De ce?” te goleşte pe dinăuntru. Dacă nu ai sprijinul cuiva care să îţi spună o vorbă bună şi să fie lângă tine, pur şi simplu începi să te închizi în tine, aruncând cheia în gol.

Am ajuns la concluzia că totul se poate schimba radical dintr-o clipă în alta. Privirea caută un punct fix, dar nu-l găseşte...caută ceva esenţial şi sigur... mâinile nu-şi găsesc astâmpăr şi încep să măzgălească tot felul de gânduri pe o hârtie albă, care mai apoi de furia aceloraşi mâini este mototolită, strivită şi aruncată într-un colţ întunecat... Ticăloşenia sufletului poate deveni chiar mai amară decât „of-ul” pe care îl vărsăm la întâmpinarea unei veşti noi. Buzele sfâşiate şi pline de sânge îşi roagă îndurare... murmurul din colţul gurii este sensibil şi flămând... flămând de ce? De rostirea unor cuvinte care vor duce la rezolvarea problemei, la întoarcerea lui. Expresia moleşită, pierdută şi tristă a feţei trădează lipsa sentimentelor adevărate şi regretul că ceva s-a întâmplat cu voia fiinţei.

Nici nu se poate exprima în cuvinte tremurul de groază pe care îl simţi atunci când realizezi că totul a fost în zadar şi nimic nu a contat. Este înfiorător... lacrimile scurse pe obrajii palizi şi uscaţi, îi înmoaie şi curg lin până ce un lucru abstract te zgârie cu toate forţele ca să simţi ce e aceea durere. După ce te gândeşti mai bine, parcă lumina se aprinde în sufletul tău şi speranţa renaşte, imaginându-ţi într-o clipă de disperare că din nou e acolo, undeva, cu tine, pentru tine. Pentru inimile suferinde există salvarea, nu cea trupească, cea a sufletului. Poţi alege dacă vrei să trăieşti şi să uiţi, sau să rămâi în bezna permanentă a restriştei.

Trăieşti din nevoie, nevoie şi frică, frică şi... o fărâmă de iubire. Dar până când? Până simţi că singurătatea este aproape şi te apasă. Încă îl simţi lângă tine, convingându-te că el crede în tine! Dar asta e doar un gând pe cale de plecare, e o iluzie răvăşită. Şi te pierzi în tine pentru că vrei sa-i fii alături şi nu poţi, şi te amăgeşti şi-ţi faci rău, şi nu poţi să-ţi revii. Ajut-o! Aleargă la ea şi spune-i că nimic nu s-a întâmplat, linişteşte-o cu doar o îmbrăţişare, îmbrăţişare pe care numai tu ştii s-o oferi, pe care doar de la tine o poate simţi împlinită. Dar oare e real?... e fantezie?

Ochii tăi tânjesc după chipul lui implorând înţelegere. Buzele îi simt încă ultimul sărut lăsat... mâinile se doresc împreunate cu ale lui, fără ca nimic să se interpună. Şi totuşi, ţi-ar plăcea enorm să uiţi de cuvântul ce pricinuieşte tuturor din ce în ce mai multă suferinţă: dragoste...

Dacă dragoste nu e, nimic nu foloseşte!

iulie 2009