Tu Doamne…

Tu Doamne, din adânc îmi dăruieşti speranţa
Atunci când punţile colind în căutare de răspuns;
Şi călător hoinar mă simt...
În taina Ta nedesluşită.

De ce, într-ale vieţii mele zile, mă laşi
Să cad de tot?
Să mă afund în beznă şi în ceaţă?
Te ştiu, că Eşti mereu acolo
Dar nu-mi dai suflu să m-avânt!

Alungă-mi partea cea stricată,
Vinovăţia mea de simplu om...
Plesneşte-mi mâna ridicată, înălţată cu mândrie
În văzul tuturor.

E sacru timpul ce Mi-l dai, şi ştiu.
Dar nu mereu găsesc folos aicia pe pământ
Să-i dau. Greşesc. Mă iartă!

Albastrul cerului şi ochiul Tău
Îmi dau putere ca să cred... în floarea albă
Care de mult mi-e prinsă-n piept.

M-ai pus la încercare şi-am căzut.
Aşa cum cade-un om într-o prăpastie
Fără fund.

Dar, mai apoi, Tu mâna mi-ai întins.
Ca să m-ajuţi...
Să uit de mine şi de gându-mi rătăcit.

Când am ajuns la Tine, am plâns amar, uscat.
Senzaţia de niminicie m-a cuprins
Fiindcă sunt om... şi ...
Să Te cunosc, de vreau, nu pot!