Încheiere

“Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus. “
Lucian Blaga

Odată cineva mi-a spus cam aşa... că... VIAŢA poate fi privită din multe puncte de vedere. Este interpretată ca distracţie, veselie, chiar destrăbălare, dezmăţ, imoralitate. "A fi om de viaţă" înseamnă, de fapt, a fi un chefliu căruia îi place să râdă peste măsură la un pahar etc. "A-ţi trăi viaţa" înseamnă a nu-ţi găsi o utilitate, a nu avea responsabilităţi, a pierde nopţile fără scop, a schimba partenerul/partenera cât se poate de des, a face cunoştinţă cu forţele răului şi a te lăsa purtat de ele. Apoi, "a avea o viaţă bună" se referă la o situaţie materială bună, a nu-ţi lipsi nimic din punct de vedere al celor lumeşti, trecătoare. Exemplele ar putea continua. Dar niciuna dintre situaţiile acestea nu se referă la viaţa sufletului, la viaţa vesnică, adevărată. A vieţui întru Hristos: iată ce este viaţa. A te bucura de prezenţa Lui în sufletul tau. A trăi prin şi pentru El. Viaţa pământeană este şansa mărturisirii vieţii veşnice. Viaţa este un pas spre ceea ce urmează, este un învăţător al timpului, viaţa din noi este Hristos.
Dar MOARTEA? Cum o putem defini? Necaz, mâhnire, supărare, tristeţe, suferinţă, chin, blestem. De cele mai multe ori, astfel am fi tentaţi să categorisim moartea. Binecuvântare pentru cei suferinzi. Încheierea socotelilor cu lumea. Sau dar divin. De ce dar divin? Căci prin moarte dobândim viaţa veşnică. Moartea trupească este, de fapt, eliberarea sufletului de trup, de ceea ce este perisabil, trecător. Este paşaportul de intrare în viaţa de apoi. Un paşaport pe care cu toţii ni-l dorim valabil în momentul prezentarii noastre la vămile văzduhului. Dar se pare că, pentru unii dintre noi drumul spre „dincolo” este mult prea scurt. Un râu de apă moartă scaldă obrazul de mâhnire... o familie îndurerată, prieteni îndoliaţi, făptaşi marcaţi pe viaţă. Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecând în lumea invizibilă ochilor noştri...
Moartea este însoţită aproape întotdeauna de întrebări – în special “de ce”. Dacă ne confruntăm cu moartea unui apropiat drag, cerem răspunsuri. “De ce se întâmplă aceasta? Ce am făcut ca să merit acest lucru?”
Doar necunoaşterea ne face să credem că ceva se opreşte după momentul morţii, căci noi o percepem ca pe o limită pe care nu o putem depăşi. Cu toţii suntem fiinţe veşnice din perspectiva lui Dumnezeu. „Toată creaţia este minunată, dar anume omul a fost creat cu o mare iubire, iubire care nu ştiu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decât credem noi, este iubirea desăvârşită. El ne-a creat doar pentru El nu şi pentru altcineva sau altceva. El ne-a creat ca sa fim cu El în vecii vecilor.” Ce frumos vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc...
“Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ ... de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, şi pentru acela - ea e sora moarte. Pentru cei legaţi cu pământul, ea e înspăimântătoarea sentinţă de moarte. Sora moarte mai are şi darul că aduce călătorului din lumea aceasta toate întâmplările vieţii sale într-o clipită. Deci este o vreme cand toţi muritorii, ori vor, ori nu vor, ori cred, ori nu cred, trebuie să cunoască adevarul, căruia poate că o viaţă întreagă I-au stat împotrivă.” (Părintele Arsenie Boca).
Chiar dacă în momentele de cumpănă numai la credinţă nu ne gândim (şi rău facem)...” Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.” (Petre Ţuţea)
Odihneşte-te în pace! Dumnezeu o să-ţi arate calea luminii!