Poezie

Întuneric şi abis



Amintirea ta rãmâne,
Dar originalul pleacã.
Constat cu amãrãciune
Cã lãsam timpul sã treacã…
Degeaba!

În cãutarea cui te-ai dus
Imaginea mea s-o pãtezi?
Nimic atunci nu ţi-a ajuns
Şi nici acum nu vrei sã crezi
Cã meritã!

Puţin, dar mult în dãruire
Momentele pe care le trãiam
Erau de-o crudã fericire,
Dar groaznic când ne despãrţeam
Senini…

Toate acele îmbrãţişãri
Greşit au fost interpretate!
Ca nişte triste fantazãri
În visele îndepãrtate…
De atunci.

Acum eşti visul unei umbre;
Un pas din viaţa unui trecãtor
O ironie cruntã şi-o plãcere
Într-o candelã stinsã cu dor…
Pãcat!

Eram ca douã insule îndepãrtate
Dar unite totuşi de ceva!
Vânt şi ploaie trecea pe nerãsuflate
În inima fiecãruia…
Dintre noi…


Atunci când te vãd tremurând
De rãu, de fricã, de durere…
Simt nemurirea paşnic oftând
Cu aceleaşi reproşuri în tãcere.
E aspru!

Obsesia nopţii singuratice
Mã face sã urlu, sã te strig!
Dar teama unei lumi freatice
Brusc mã opreşte în frig…
Atenţie…

Puteai sã fi rãmas la fel…
Un vis feeric de iubire,
O stea vãzutã-n paralel,
Vrajã, magie şi necunoaştere!
Dar nu!

Privesc eternul întuneric
Tu eşti bezna, negrul, griul
Ideea îngropatã adânc, utopic
Ca o ultimã fãrâmã în cimitirul
Abandonat.

Înainte şi acum, iluzii rãtãcite
Foc şi cenuşã, fum şi mizerie
Înteles şi enigme neelucidate
Blestem, eşec şi scrum
Din tine ai fãcut!

Acum, mã pregãtesc sã plec...
Al tãu parfum morbid îl port
Rãmas-bun îmi iau şi trec
Peste nesiguranţa unui mort.
Adio!



Andreea Nicoară