DACĂ - Rudyard Kipling

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!

Anxietatea influenţei lecturii

Privesc din varii perspective situaţia, căutând chintesenţa. Parcurg pagină cu pagină în speranţa că ma voi empatiza şi voi fi totuna cu imaginaţia, dar gându-mi este curmat de contextul în care victoria nu-şi mai are rostul.

Imaginea grobiană şi în acelaşi timp organică parcă-mi sporeşte simţul de a continua să caut finalul, sau, dacă nu finalul, măcar concretizarea a ceea ce s-a fost spus. Nu mi-am uitat drumul către casă şi nici nu am trecut prin faza de amnezie, aşa cum au făcut-o ei, însă mi-am pierdut interesul. Poate că nu l-am desluşit în profunzimea lui... Poate că nu posed integral autorul... Pot să recitesc şi să reproduc, dar nu pot să repet acel procedeu. De ce fac asta? Pentru că mă raportez la influenţa hic et nunc.

Tind să înclin balanţa înspre faptul că timpul meu e determinat în mod univoc de unul dintre factorii ăştia exteriori. Am început să disting cu greu între starea materială şi cea latentă, probabil din lipsa exerciţiului.

Nu de fiecare dată când ajung la final rezultatul îmi pare tangibil şi sublim... mă împotmolesc în intervalul acela inefabil, care, se întâmplă să dureze ceva timp. Mă enervează transcendenţa cu care ei îşi compun scrierile! Ei şi Kant. Tot Kant zicea că „Opera este un produs bazat pe apriorism”. Asta înseamnă că, deşi opera este perceptibilă şi se ajunge la starea desăvârşirii ei, nu este suficient să înţelegi mesajul fără acele forme ale inteligenţei care derivă din ceva anume. Leibnitz vine şi întăreşte ideea lui Kant spunând că „Nu totul este generat in presentia” iar Platon mărturiseşte că există o cunoaştere suverană a ideilor pure care se reproduc în realitate – idei predeterminate.

De ce să nu recurgă la imanenţă? Să primească din partea publicului un suport mai solid? Nu... Dorinţa lor este de a selecta oameni, nu de a-i înmulţii. De ce să vezi literatura ca fiind unică şi ireversibilă?

Poţi să o structurezi în simboluri, să o cauţi în imagini iconice sau să-ţi realizezi propriul joc tabular de interpretare. Ai şansa de a vizualiza întreaga procedură, şi în acelaşi timp, ocazia de a efectua lectura melodică a scriiturii. („Les Calligrammes” – Apollinaire). Cartea ajunge să fie „expansiunea literelor; explicaţia orfică a pământului”. Ajung să cred că lectura se produce în mod rizomatic, de aceea se face exces de anormalitate şi aberaţie.

Maktub - “Aşa a fost scris”

Cu toate că e înşelătoare şi pedantă... Îşi face loc oriunde. Nu se teme de nimic, nici de supărări, nici de încercări sau deziluzii, de confruntare sau confuzie.
Haide să-ţi povestesc...
Să-ţi spun cum se surpă cerul, cum se limitează spaţiul de parcă ai păşi pe „interzis” în metrul tău pătrat, cât de mult te înspăimântă să te afli în acel loc, cât e de întuneric când priveşti înainte!
Norii şi iarba şi aerul şi lumina sunt împânzite de taina lunii, pentru că, numai ea conduce toţi aştrii către infinit, către libertate, către visare.... şi apoi, înapoi aici, la noi.
Era atât de frumos în cercul în care vieţuiam atunci.... Cu zorii în cârcă hoinăream pe străzi, cu dorinţa-n suflet zâmbeam împăcată! Apusul soarelui îmi şedea pe umeri şi mă găsea mereu cu fruntea senină... Norii alergau cu repeziciune în colţul cel mai mohorât şi-mi mângâiau gândul dispersat în fel de fel de raze care amplificau starea din ce în ce mai euforică. Mă găseam uitată în vitrinele magazinelor, deconectată complet de lumea reală, visam la veşnicia stranie, la mantia ce-mi acoperea zarea, la visul ce-mi dădea târcoale, la întreaga mea „lume”.
Paşii mi se scurgeau asemeni timpului şi aşteptarea nu-mi mai potolea emoţia, nimic nu-mi perturba drumul înspre braţele ce ne înlesneau ridurile pe frunte amândurora. Vântul care altădată mă plesnea în ceafă, atunci mă lua de braţ şi mă plimba pe trotuarele măturate de ploi, mă purta în adierea cea mai liniştită şi dezgolea suav fiorul unei revederi.
Pe cerul nalt cu limbi de foc, gravasem pentru mine, fâşii de nume şi de chip înfăşurate-n şoapte line...
Glasul nu părea deloc timorat, sunetul era mut, ţipătul era surd, partitura era deja scrisă şi lăsată deoparte pentru ca notele-i încărcate de trăire să-şi întindă pe sfoară muzicalitatea.
Conta faptul că ceilalţi se aflau în plină agitaţie? Ei nu atingeau perfecţiunea, nu se înrudeau cu minunile pe care eu le strângeam în mână şi nu le mai lăsam să plece. Nu-mi era greu să-mi încui tăcerea. Drumul se sfârşea aşa cum mi-era mai bine.
Străin mi-era dorul, acum îmi e aproape; s-a întristat săracul şi mi-a întins o cursă...

Ce-i de făcut?

Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu.
Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci!
Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită.
Fir’ar ea să fie de treabă!

Univocitate

Astăzi simt că pot să scriu...

Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească?
Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil.
Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă.
Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte.
Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii!
Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.

E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.

Lucian Blaga

Dorul

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea -- veşnicii.

Nebunul de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna…
De când mă simt tot mai bogat de tine;
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine!

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai ţine lumea ale sale…
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale;

Şi te iubesc cu milă şi cu groază!
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie.

Prin gări descreierate accidente…
Marfare triste vin în miezul verii…
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii şi ca să te sperii;

Jur împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţi în spate,
Bătrani cu sânii gri de os pe pante,
Şi albastroşi venind spre zări uscate..


Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul…
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii;

I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme!
Cu chïp slavon si nume de regină!


Emeric Imre