efemeră ... ?

Dacă dragoste nu e…

EL pentru ea era un EL special. Ce înţelegea prin special? Ajutorul de care avea nevoie, stâlpul de sprijin, viaţa plină de culoare, tot ceea ce-i lipsea ei şi el o completa. Dar nu! Există ceva mai frumos decât atât? Mai frumos decât o lacrimă de bucurie la revederea persoanei celei mai dragi? Un zâmbet desfăşurat liber, fără să fie nevoie ca cineva să-l smulgă din suflet, un vis devenit realitate, vis repetat mereu şi mereu, cu acelaşi subiect: el. Există ceva mai real decât povestea pe care singur ţi-o construieşti prin iubire şi dăruire din suflet? Mai pur şi mai sincer decât o privire fără încercări şi influenţe şi total lipsită de răutăţi? Există oare ceva în lumea asta care să fie numit simplu: sentiment, dar a carui semnificaţie nimeni să n-o cunoască, prin simplul motiv că nu a întâlnit dorul sincer şi adevărat? Nu! Toţi cei care îndrăznesc să rupă acest lanţ al interiorului nu ştiu ce înseamnă iubire, dăruire, iertare.

Oare păcat mai mare decât mândria este? Dar sentiment mai nobil decât iertarea curată şi din suflet? Iertarea ce vine o dată cu raţiunea dar se pierde făţiş... Apreciem noi atâtea câte sunt făcute pentru noi? Dacă da, atunci ar însemna să ştim ce este aceea o privire, o mângâiere, o strălucire vastă venită din partea cuiva anume, pentru a ne îndruma către un drum sigur, către un loc cert şi potrivit fiecăruia dintre noi. Oare puterea cu care privim pe cineva în ochi, fără însă a murmura ceva măcar, este înţeleasă pe deplin? În totalitate? Sau doar parţial vrem să ne facem înţeleşi, fără să oferim nimic în schimb?

Ce trăire sufletească este intensificată la maximum şi despre care se vorbeşte la superlativ, dar pe care în fond nimeni nu o preţuieşte la adevărata sa valoare? Gândul că existăm; că existăm datorită cuiva şi pentru cineva. Abstractizările se realizează cu o foarte mare uşurinţă în asemenea situaţii, dar întrebarea mea este : de ce nu încercăm să vedem şi dincolo de ceea ce ştim deja şi să atingem un prag necunoscut? De frică! Suma tuturor relelor este frica. Ea dă naştere multor temeri care se dovedesc a fi adevărate sau nu...

Se află pe pământul acesta mare o frumuseţe fizică mai dominantă şi mai curată decât cea a sclipirii ochilor unui îndrăgostit, atunci când sunt bucuraţi şi încântaţi de ceva anume? Când traseul urmat de la suflet la raţiune ajunge un front comun? Un punct fix... numai acele suflete împăcate pot desluşi tainele măreţiei acestor doua stele ce ne-au fost încredinţate spre a le purta de grijă.

Cât de frumos ni se poate părea un gând spus în şoaptă? Cât de mult cunoaştem aceste lucruri? Nici pe jumătate faţă de cum ar trebui. Sensibilitatea este cheia inimii noastre, inimă care rămâne în paragină dacă nu reuşim să ne mobilizăm. Trebuie să fim tari şi să luptăm!

O zi senină din adâncul nostru cam cât poate însemna? Depinde... dar o clipă care ne desparte de acel cineva de care avem cea mai multă nevoie? Dar acele lacrimi prelinse pe obraji, fără voia noastră? Cui datorăm toate aceste răvaşe?

Pur şi simplu viaţa trece pe lângă noi fără să ne dăm seama... la fel ca aceste vorbe aşternute pe hârtie, poate fără nicio noimă pentru unii; dar uneori sentimentele numai astfel se pot exterioriza...

Şi totuşi... ce este mai curat decât gândul din puritate care ne face să acţionăm cu o anumită intenţie? Ce este mai frumos decât o îmbrăţişare caldă dintre doi oameni care se iubesc sincer, cu preţul enorm de a se despărţi pentru ultima dată?... Pentru unii, o îmbrăţişare sau o privire, o mângâiere sau o atingere uşoară şi caldă a mâinii valorează mult. Într-o despărţire sentimentul de vinovăţie şi tristeţe te însoţeşte peste tot. Incertitudinea şi întrebarea firească:”De ce?” te goleşte pe dinăuntru. Dacă nu ai sprijinul cuiva care să îţi spună o vorbă bună şi să fie lângă tine, pur şi simplu începi să te închizi în tine, aruncând cheia în gol.

Am ajuns la concluzia că totul se poate schimba radical dintr-o clipă în alta. Privirea caută un punct fix, dar nu-l găseşte...caută ceva esenţial şi sigur... mâinile nu-şi găsesc astâmpăr şi încep să măzgălească tot felul de gânduri pe o hârtie albă, care mai apoi de furia aceloraşi mâini este mototolită, strivită şi aruncată într-un colţ întunecat... Ticăloşenia sufletului poate deveni chiar mai amară decât „of-ul” pe care îl vărsăm la întâmpinarea unei veşti noi. Buzele sfâşiate şi pline de sânge îşi roagă îndurare... murmurul din colţul gurii este sensibil şi flămând... flămând de ce? De rostirea unor cuvinte care vor duce la rezolvarea problemei, la întoarcerea lui. Expresia moleşită, pierdută şi tristă a feţei trădează lipsa sentimentelor adevărate şi regretul că ceva s-a întâmplat cu voia fiinţei.

Nici nu se poate exprima în cuvinte tremurul de groază pe care îl simţi atunci când realizezi că totul a fost în zadar şi nimic nu a contat. Este înfiorător... lacrimile scurse pe obrajii palizi şi uscaţi, îi înmoaie şi curg lin până ce un lucru abstract te zgârie cu toate forţele ca să simţi ce e aceea durere. După ce te gândeşti mai bine, parcă lumina se aprinde în sufletul tău şi speranţa renaşte, imaginându-ţi într-o clipă de disperare că din nou e acolo, undeva, cu tine, pentru tine. Pentru inimile suferinde există salvarea, nu cea trupească, cea a sufletului. Poţi alege dacă vrei să trăieşti şi să uiţi, sau să rămâi în bezna permanentă a restriştei.

Trăieşti din nevoie, nevoie şi frică, frică şi... o fărâmă de iubire. Dar până când? Până simţi că singurătatea este aproape şi te apasă. Încă îl simţi lângă tine, convingându-te că el crede în tine! Dar asta e doar un gând pe cale de plecare, e o iluzie răvăşită. Şi te pierzi în tine pentru că vrei sa-i fii alături şi nu poţi, şi te amăgeşti şi-ţi faci rău, şi nu poţi să-ţi revii. Ajut-o! Aleargă la ea şi spune-i că nimic nu s-a întâmplat, linişteşte-o cu doar o îmbrăţişare, îmbrăţişare pe care numai tu ştii s-o oferi, pe care doar de la tine o poate simţi împlinită. Dar oare e real?... e fantezie?

Ochii tăi tânjesc după chipul lui implorând înţelegere. Buzele îi simt încă ultimul sărut lăsat... mâinile se doresc împreunate cu ale lui, fără ca nimic să se interpună. Şi totuşi, ţi-ar plăcea enorm să uiţi de cuvântul ce pricinuieşte tuturor din ce în ce mai multă suferinţă: dragoste...

Dacă dragoste nu e, nimic nu foloseşte!

iulie 2009

Tu Doamne…

Tu Doamne, din adânc îmi dăruieşti speranţa
Atunci când punţile colind în căutare de răspuns;
Şi călător hoinar mă simt...
În taina Ta nedesluşită.

De ce, într-ale vieţii mele zile, mă laşi
Să cad de tot?
Să mă afund în beznă şi în ceaţă?
Te ştiu, că Eşti mereu acolo
Dar nu-mi dai suflu să m-avânt!

Alungă-mi partea cea stricată,
Vinovăţia mea de simplu om...
Plesneşte-mi mâna ridicată, înălţată cu mândrie
În văzul tuturor.

E sacru timpul ce Mi-l dai, şi ştiu.
Dar nu mereu găsesc folos aicia pe pământ
Să-i dau. Greşesc. Mă iartă!

Albastrul cerului şi ochiul Tău
Îmi dau putere ca să cred... în floarea albă
Care de mult mi-e prinsă-n piept.

M-ai pus la încercare şi-am căzut.
Aşa cum cade-un om într-o prăpastie
Fără fund.

Dar, mai apoi, Tu mâna mi-ai întins.
Ca să m-ajuţi...
Să uit de mine şi de gându-mi rătăcit.

Când am ajuns la Tine, am plâns amar, uscat.
Senzaţia de niminicie m-a cuprins
Fiindcă sunt om... şi ...
Să Te cunosc, de vreau, nu pot!

Petre Tutea si gandirea crestina

Petre Tutea a fost cel mai mare filozof crestin al tuturor timpurilor, care ramane si astazi apreciat pentru valorile sale morale si pentru o gandire diferita asupra crestinismului raportata la ceilalti filozofi.
Momente ratacite in viata lui au fost destule,pana cand si-a dat seama ca fara revelatie si fara asistenta divina, nu poti sti nici cine esti, nici ce este lumea. Atunci a fost si perioada in care a devenit un ganditor crestin. Desi parintele Staniloae il numea un " Socrate al Bucurestiului, al Romaniei", Petre Tutea, dand dovada de o adanca modestie, nu indraznea sa-si atribuie acest titlu, spunand intr-o nota umila: "Eu sunt un om de stanga si nu am a face cu Socrate, desi il stimez enorm."Ecoul vocii sale asupra crestinismului s-a auzit in toata lumea. Credea in Dumnezeu si in poporul roman mai presus de orice si afirma in dialogurile sale asupra problematicii metodelor moderne, ca "Dumnezeu nu are nimic in comun nici cu inductia, nu are nimic in comun nici cu deductia, nu are nimic in comun cu nici o metoda."
Conceptiile asupra Celui de Sus afirma faptul ca Dumnezeu nu a creat substanta sau materie sau natura, ci lucruri reale, ale caror rationalisme il reprezinta.Pentru a gandi asemenea lucruri trebuie sa fi fost supus in intregime puterii dominante a gandirii teologice. Cu toate ca unii dintre critici infirma aceste lucruri, in final toti ajung sa-l recunoasca pe Dumnezeu, pentru ca in momentele dificile fara sprijin din partea cuiva caruia ii pasa, nu se poate merge mai departe. Astfel, a reusit sa defineasca notiunile de perfect si imperfect in raport cu cele doua lumi existente: Hristos este Absolutul divin, si noi suntem egali cu totii in fata lui; ce este aici, este aici- lumea noastra imperfecta dominata de moravurile existente, iar ce este dincolo este perfectiunea si mai mult decat atat.
In viziunea lui Petre Tutea, Domnul nostru imbraca doua forme: inspiratia care tine de divin, si revelatia directa a divinitatii. Acest lucru implica afectiv faptul ca omul nu poate schimba ordinea pe care a dat-o Dumnezeu. Intr-un alt capitol al cartii "Intre Dumnezeu si neamul meu" se vorbeste despre dogme. Dogmele sunt invataturi ale Bisericii, menite sa-i coordoneze pe crestini. Petre Tutea spune ca dogma este un mister revelat, mister pe care omul nu-l poate descifra, decat prin credinta, incredere nemarginita in Dumnezeu. Dorea cu ardoare sa-si dea chiar si viata pentru neamul romanesc, insa unii au afirmat ca "nu are onoarea necesara" sa faca acest lucru.
Intr-un interviu acordat unui ziar important, discuta despre faptul ca Dumnezeu nu poate fi gasit, in sensul ca El este revelatie, nu poate fi decat in sufletul fiecaruia:" In afara de Dumnezeu nu este adevar: Dumnezeu sau nimica! ". Adevarat este faptul ca fara Cel de Sus, fara credinta, omul devine un animal rational fara sentimente, care vine de nicaieri si pleaca spre nicaieri. In cartea intrebarilor, domina "ceva" fundamental, si anume: "Dar daca exista inspirit ideea perfectiunii, vorbind cartezian sau scolastic, si daca omul este imperfect si perfectibil, nu se impune cu necesitate existenta unei fiinte perfecte, adica a lui Dumnezeu?". Bineinteles ca da!, pentru ca fara un coordonator, totul ar fi un haos, fara o minte luminata ca a lui Petre Tutea nu am intelege nimic.
Despre Mircea Eliade... numai cuvinte de bine...are privilegiul suveranitatii spirituale prin "gandirea mistica".
In situatiile de posibila nostalgie, Petre Tutea mereu spunea :"ma consolez cu nemurirea relgioasa", cu credinta nesfarsita. Acest om, care a schimbat gandirea multor minti asupra religiei crestine, si-a mentinut punctul de vedere impotriva tuturor si pentru asta il consideram un roman demn de increderea noastra. A recunoscut ca era un om de stanga, un om care nu era in adevaratul sens al cuvantului roman absolut, neindraznind sa se numeasca om de dreapta, cu toate ca, dintre totii romanii credinciosi neamului, el chiar merita sa fie apreciat pentru increderea imensa in unitatea poporului roman. A trecut dintr-o extrema in alta in ceea ce priveste aceste doua mari categorii. Intai de toate a fost legionar, respectiv om de stanga, apoi a trecut de partea dreapta a celor cu adevarat loiali romanilor.
Ca si maxime pe care le-a scris, reprezentative crestinismului si neamului de suflet, s-au remarcat :"Dintre toate popoarele neolatine, cel mai viguros suntem noi, romanii", "Nu sunt disperat, chiar daca mor anonim, ma salveaza credinta", "Tot ce am scris eu, e mult mai putin decat ceea ce reprezint ca personalitate!".
Ultimele cuvinte rostite de catre Petre Tutea in clipa mortii, au fost :" Doamne Iisuse Hristoase, ai mila de mine!"
Trecerea marelui filozof crestin roman la cele vesnice a constituit pentru toata lumea care l-a apreciat, si nu numai, stoparea gandirii reale si fara perdea a tot dceea ce inseamna drepturile omului si opinie personala, precum si pierderea unui om exceptional si increzator in propriile forte si in cele ale neamului romanesc.
Mentionez ca acest referat (la fel ca si multe altele), a fost scris la indemnul doamnei profesoare Crina Palas.

Nicoara Ana-Maria Andreea

Încheiere

“Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus. “
Lucian Blaga

Odată cineva mi-a spus cam aşa... că... VIAŢA poate fi privită din multe puncte de vedere. Este interpretată ca distracţie, veselie, chiar destrăbălare, dezmăţ, imoralitate. "A fi om de viaţă" înseamnă, de fapt, a fi un chefliu căruia îi place să râdă peste măsură la un pahar etc. "A-ţi trăi viaţa" înseamnă a nu-ţi găsi o utilitate, a nu avea responsabilităţi, a pierde nopţile fără scop, a schimba partenerul/partenera cât se poate de des, a face cunoştinţă cu forţele răului şi a te lăsa purtat de ele. Apoi, "a avea o viaţă bună" se referă la o situaţie materială bună, a nu-ţi lipsi nimic din punct de vedere al celor lumeşti, trecătoare. Exemplele ar putea continua. Dar niciuna dintre situaţiile acestea nu se referă la viaţa sufletului, la viaţa vesnică, adevărată. A vieţui întru Hristos: iată ce este viaţa. A te bucura de prezenţa Lui în sufletul tau. A trăi prin şi pentru El. Viaţa pământeană este şansa mărturisirii vieţii veşnice. Viaţa este un pas spre ceea ce urmează, este un învăţător al timpului, viaţa din noi este Hristos.
Dar MOARTEA? Cum o putem defini? Necaz, mâhnire, supărare, tristeţe, suferinţă, chin, blestem. De cele mai multe ori, astfel am fi tentaţi să categorisim moartea. Binecuvântare pentru cei suferinzi. Încheierea socotelilor cu lumea. Sau dar divin. De ce dar divin? Căci prin moarte dobândim viaţa veşnică. Moartea trupească este, de fapt, eliberarea sufletului de trup, de ceea ce este perisabil, trecător. Este paşaportul de intrare în viaţa de apoi. Un paşaport pe care cu toţii ni-l dorim valabil în momentul prezentarii noastre la vămile văzduhului. Dar se pare că, pentru unii dintre noi drumul spre „dincolo” este mult prea scurt. Un râu de apă moartă scaldă obrazul de mâhnire... o familie îndurerată, prieteni îndoliaţi, făptaşi marcaţi pe viaţă. Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecând în lumea invizibilă ochilor noştri...
Moartea este însoţită aproape întotdeauna de întrebări – în special “de ce”. Dacă ne confruntăm cu moartea unui apropiat drag, cerem răspunsuri. “De ce se întâmplă aceasta? Ce am făcut ca să merit acest lucru?”
Doar necunoaşterea ne face să credem că ceva se opreşte după momentul morţii, căci noi o percepem ca pe o limită pe care nu o putem depăşi. Cu toţii suntem fiinţe veşnice din perspectiva lui Dumnezeu. „Toată creaţia este minunată, dar anume omul a fost creat cu o mare iubire, iubire care nu ştiu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decât credem noi, este iubirea desăvârşită. El ne-a creat doar pentru El nu şi pentru altcineva sau altceva. El ne-a creat ca sa fim cu El în vecii vecilor.” Ce frumos vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc...
“Sora moarte ne dezleagă de cele de aici: de ispite, de căderi, de pământ ... de necazuri. De aceea, cine o primeşte ca pe o dezlegare de acestea, o doreşte ca pe o odihnă şi ca pe o cale de unire cu Hristos, şi pentru acela - ea e sora moarte. Pentru cei legaţi cu pământul, ea e înspăimântătoarea sentinţă de moarte. Sora moarte mai are şi darul că aduce călătorului din lumea aceasta toate întâmplările vieţii sale într-o clipită. Deci este o vreme cand toţi muritorii, ori vor, ori nu vor, ori cred, ori nu cred, trebuie să cunoască adevarul, căruia poate că o viaţă întreagă I-au stat împotrivă.” (Părintele Arsenie Boca).
Chiar dacă în momentele de cumpănă numai la credinţă nu ne gândim (şi rău facem)...” Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.” (Petre Ţuţea)
Odihneşte-te în pace! Dumnezeu o să-ţi arate calea luminii!

Originea limbii române

Încă de la începuturi au existat multe controverse în ceea ce priveşte formarea poporului român sau provenienţa limbii române.
Una dintre teoriile care se bazează pe un suport vast de argumente, ar fi aceea care spune că limba dacilor era latina vulgară (sau populară). Noi, românii, fiind un popor conservator de limbă latină suntem dovada vie a acestui fapt.
În Braşov, mai precis în Scheii Braşovului (la Prima Şcoală Românească) găsim o sumedenie de dovezi, acte, documente, manuscrise, chiar şi scrisori care datează din sec Xl. Tablourile lui Andrei Şaguna sunt aşezate la loc de cinste în camera cu tezaurul, alături de Biblia scrisă de acesta. Existenţa unor cărţi psaltice constituie un alt adevăr bine pus la punct de către cei interesaţi în dăinuirea istoriei veritabile a acestui popor creştin. Se consideră că poporul român este constituit pe baza unei crime, unei sinucideri : „laşitatea” lui Decebal de a nu mai face faţă presiunii. Cine ştie cu adevărat ce s-a întâmplat? Cine a fost acolo să vadă tot ceea ce s-a petrecut ca mai apoi să scrie minciuni la adresa dacilor? Este posibil ca, un popor creştin să se nască din cel mai mare păcat acuzat de Biserică?... Cu atât mai mult nu putem crede ce se spune, cu cât nu există argumente întemeiate. Încă rămân întrebări (esenţiale) fără răspuns.
După cum bine ştim, limba slavonă a influenţat într-o oarecare măsură latina, mai târziu, alfabetul slavon fiind înlocuit cu cel latin. Alfabetul slavilor era format din 50 de sunete, atuu care permitea o mai bună înţelegere a limbii (şi un avantaj în favoarea limbii române).
Diaconu Coresi este o personalitate istorică deosebit de importantă. El a fost primul tipograf al limbii române, primul strămoş de pe urma căruia s-a putut transmite mai departe limba română. A tipărit 39 de cărţi cu foarte mare greutate, deoarece procesul era complex şi necesita un timp îndelungat de prelucrare. Tipărea o carte în aproximativ doi-trei ani cu litere sculptate în lemn pe tăbliţe separate. O adevărată artă şi o viaţă de om dedicată în totalitate iubirii ce o purta patriei.
De la începuturi limba a fost vorbită în biserică, iar bisericile erau situate în ganguri, între case, fără a avea însă o înălţime corespunzătoare (celelalte etnii interziceau cu desăvârşire existenţa unei biserici „la vedere”). Romanii aveau cultul sângelui nobil, de aceea erau diferenţiaţi de ceilalţi; se considerau superiori. Între timp, s-au creat alianţe creştine...
În secolul XV, oamenii începeau să studieze învăţăturile bisericeşti, din primele manuale care erau substanţiale (de aproximativ 700 de pagini). Acum acele manuale au o valoare inestimabilă... şi totuşi poporul român a reuşit să poarte o asemenea povară pe umeri... a trăit 500 de ani cu o limbă străină.
În prezent Prima Şcoală Românească deţine un tezaur al începuturilor noastre, dintre care amintim: prima Biblie în limba slavonă (a lui Kantacuzino), Biblia lui Andrei Şaguna, Cartea de Legi care are o însemnătate deosebit de importantă, fiind şi a doua din lume, etc.
S-a scris întotdeauna româneşte, dar nu s-a vorbit...?

“Definiţie”

Frumos ar fi să încep cu o prezentare, o prezentare a blogului şi a ideilor despre care vreau să însemnez câte ceva... Nu-mi surâdea înainte ideea de a scrie ceva şi a împărtăşi cu ceilalţi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, însă, consider că astfel voi vă veţi putea da cu părerea, lucru care m-ar bucura şi ajuta mult. O critică este un pas înainte, o za din lanţul cercetărilor, o cunoaştere mai bună a domeniului şi un prilej spre a-ţi susţine argumentele.

„Mentorul”, dacă îl pot numi aşa, este o persoană pe care o admir şi o stimez mult... În aceşti 2-3 ani de zile am simţit că am ce învăţa de la cineva! Mi-a fost alături şi m-a sprijinit, m-a atenţionat atunci când am greşit şi mi-a atras atenţia asupra a ceea ce valorează cu adevărat în viaţă; nu o haină scumpă, nu o carte cu coperţi aurite, nu un lucru făcut de mântuială, ci un sentiment în profunzimea lui, un conţinut nepreţuit, un salt realizat cu scopul de a a-i găsi rostul.

Datorită acestui avânt, am început prin a mă gândi mai mult la semnificaţia reală a poporului român, a credinţei strămoşeşti şi a omului în esenţa sa. Într-o ierarhie neatinsă de mine până acum, am îndrăznit să situez mari gânditori creştini, ilustre personalităţi ale neamului românesc, filosofi ale caror nume nu-mi aduceau decât „ceva nou” în sfera aceasta a procesului de cunoaştere.

Pas cu pas mi-au atras atenţia subiecte precum rezistenţa anti-comunistă, perioada comunistă în sine şi sfaturile (învăţăturile) Sfinţilor Părinţi. Chintesenţa gândului îmi este acum străpunsă de bine şi rău. Mai rămâne doar răstimpul în care o să-mi găsesc drumul...

Literatura pentru mine înseamnă mult... o cale spre detaşare, un suport informativ, o cheie spre sensibilizarea interioară. Nu este un refugiu sau un loc în care mai nou, se pare că poţi să baţi câmpii cu graţie. Este mult mai mult de atât.

În măsura în care nu suntem suficient de informaţi, cei mari să ne judece consemnările!