Chipul Maicii Domnului în poezia eminescianã
Când facem referire la Mihai Eminescu, la ce ne gândim? Poate la luminã, dragoste, sau credinţã... Romanticul acelor timpuri ne-a învãţat prin poeziile lui sã credem, sã cerem îndurare şi sã ne punem speranţele în cineva care cu siguranţã ne va ajuta sã gãsim calea cea bunã, prin intermediul divinitãţii.
Este posibil oare ca un poet sã scrie despre credinţã şi necredinţã în acelaşi timp şi sã fie considerat doar creştin sau doar ateu ? (rugându-se în profunzime prin scrierile sale sã primeascã ajutor divin) ; atunci de ce criticii litarari îl considerã „rece”, când existã prea multe argumente care întãresc creştinismul lui? Eminescu a contemplat sentimente care îşi gãseau abisul într-o fãrâmã de iubire, într-un ciob de speranţã, ci nu lucruri lipsite de orice noimã, superficiale am zice noi.
În opera eminescianã suferinţa, respectiv apropierea de Dumnezeu are conotaţii religioase şi ne aratã un Eminescu împãcat cu sine dincolo de zbuciumul sufletesc pe care îl trãia zi de zi. Iubirea faţã de Dumnezeu trebuie sã aparã obligatoriu într-un cadru nemãrginit, nu limitat: „Sã mânecãm dis-de-dimineaţã şi în loc de mir, cântare sã aducem Stãpânului şi sã vedem pe Hristos, Soarele dreptãţii, viaţa tuturor rãsãrind.”
Capodopera sa „creştinã” a adus oamenilor o razã de bucurie, de speranţã, astfel a pãtruns în sufletele lor prin adevãr şi sinceritate. Moartea este vãzutã sub o altã formã faţã de cea obişnuitã; este consideratã ca fiind un martiraj, un omagiu, o jertfã adusã Stãpânilor Atotputernici ( Hristos şi Maria Fecioara). În versul: „Nu credeam sã-nvãţ a muri vreodatã” poetul se întinde pe sfera ce aparţine baladei populare „Meşterul Manole”, nu copiind-o, doar asemuind-o cu aceasta. Învierea omului spre o altã lume este pusã în balanţã cu jertfa pentru divinitate, rezultând scopul şi destinaţia, aceleaşi. Moartea soţiei lui Manole, femeia, simbolul familiei reprezintã tocmai dãruirea totalã pentru Dumnezeu, pentru creaţie. Femeia nu este dãtãtoare de viaţã, este doar purtãtoare de viaţã, protejând copilul pânã la momentul naşterii. Dacã aceste versuri nu relevã latura unui adevãrat creştin, atunci ce altceva ar putea-o face? De foarte multe ori, Eminescu transcrie în postumele sale fragmente de rugãciune, de aceea Nichifor Crainic vede opera maestrului ca pe o „privelişte a sufletului sãu absorbit în cea mai fierbinte rugãciune
Eminescologii precum şi toţi cei care l-au studiat întru totul şi i-au acordat o deosebitã importanţã lui Eminescu, i-au putut desluşi contextul atât de vast şi gândirea complexã aplicatã în majoritatea domeniilor, fapt dovedit cu prisosinţã în sumedenia de analize realizate pe baza textelor lui.
Maestrul nu a fãcut decât sã „aspire cãtre o liberate absolutã, o luminã eternã (a cerului)” cum spune Maica Benedicta. Ce putem sã deducem din aceastã afirmaţie decât cã îşi dorea cu ardoare mântuirea şi ca ochiul sfânt sã fie aruncat asupra lui. Acest pãtimaş cãutãtor de absolut dorea sã priveascã viaţa prin prisma veşniciei, sã aplaneze sentimentele dincolo de urcuş şi coborâş, sã cunoascã sufletul omului în profunzimea sa, printr-un cod simplificat de versuri.
Adevãratul Mihai Eminescu a cãutat pe tot parcursul vieţii acel ideal de femeie care sã fie un înger întrupat, sã-şi gãseascã sãmânţa de undeva de sus, „sã vinã în calea sa ca un înger printre oamnei” („Atât de fragedã”). Mereu în gândul sãu, umbra frumuseţii eterne pe pãmânt a fost cea care o avea ca prototip al curãţeniei, al puritãţii pe Maica Domnului: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã/ A pururi verginei Marii,”. Femeia pe care şi-o dorea alãturi, fãcea parte din categoria îngerilor pãzitori de pe Pãmânt, trimişii lui Dumnezeu, meniţi sã-l aibe în grijã cât timp va vieţui. „Ea” este ghidul creştin-ortodox: „femeia rãmâne sfântã prin iubire” şi reprezintã calea de salvare, de mântuire a bãrbatului, presupunând primordial nevoia de sfinţenie. („Prea Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu în mila ei nesfârşitã i-a mijlocit mântuirea, faţã de durerea şi umilinţa lui).
A fost un învãţãcel preocupat de religie, de aceea a aprofundat opera sfinţilor Pãrinţi: Eminescu: „A ochilor privire ca mâna fãrã trup”, Sfântul Vasile cel Mare: „Ochii sunt cele 1000 de mâini fãrã trup”. Ce a reprezentat pentru el Iisus Hristos? La aceastã întrebare creştinismul din el a vorbit: „Chipul celui dupã care am fost zidiţi- Chipul lui Dumnezeu”. Dar, pe ce piedestal o ridicase pe Maria Fecioara? La marele praznic al Mãnãstirii Putna (din 15 august), ctitoritã de Ștefan cel Mare , Eminescu a rostit: „Românii din genere serbeazã ziua Sfintei Marii, verginã, castã şi totuşi mama care din sânul ei a nãscut pe reprezentantul libertãţii, pe martirul omenirii lãnţuite, pe Christ.”
Am selectat câteva dintre poeziile lui Mihai Eminescu pentru a evidenţia „Chipul Maicii Domnului”, şi anume: „Luceafãrul”, „Rãsai asupra mea”, „Rugãciune” şi „Atât de fragedã”.
„Luceafãrul”este poezia care împãrtãşeşte un dor dumnezeiesc, care ne transpune în alte dimensiuni, care ne dovedeşte dorinţa unei sete de odihnã veşnicã. Foarte puţini dintre noi ştiu cã „Luceafãrul” îşi are originea semanticã în cuvântul „Hristos”, dar aceasta este o problemã foarte rar dezbãtutã. Se foloseşte o terminologie profund creştinã, deoarece Hyperionul lui Eminescu i se adreseazã lui Dumnezeu cu apelativele „Pãrinte” si „Doamne”, acela este probabil şi momentul în care poetul este pãtruns de adevãrul mântuirii. Cãtãlina, personajul principal feminin al „Luceafãrului” este „Din rude mari împãrãteşti/ O prea frumoasã fatã”. Autorul nu a precizat faptul cã este reginã sau prinţesã, iar noi putem interpreta în felul urmãtor: Cãtãlina poate fi consideratã o sfântã care sã semene cu Fecioara Maria, explicaţie mai relevantã urmãrind şi celelalte versuri. Ce poate fi mai presus decât ceva „prea frumos”, decât frumuseţea oglinditã în puritate a Fecioarei Maria? Infinitul şi superbul, frumosul şi lumina linã sunt întruchipãri pe care noi oamenii nu le cunoaştem îndeajuns, prin urmare nu ştim sã le apreciem valoarea. Comparaţia dintre „prea frumoasa” fatã şi Nãscãtoarea de Dumnezeu este mai mult decât evidentã. Fecioara este singura care îi poate oferi poetului cel mai nobil sentiment, iertarea curatã, fapt care îi şi aduce o urmã de linişte. „Fecioara între sfinţi” este numai una, este bucurie, cugetare şi dãruire, aşa se vrea a fi şi Cãtãlina în gândul lui Hyperion.
În poezia „Rugãciune” Mihai Eminescu se adreseazã cu deznãdejde şi supunere Maicii Sfinte, spovedindu-se şi cerându-i sã dea timpul înapoi pentru o relure a vieţii, un prilej de a-şi demonstra credinţa. El tinde spre mântuire dar se sfieşte asemeni pãcãtosului. Rugãciunea îi este ca un monolog unde se regãseşte în vreme de restrişte şi beznã continuã în lumea ce-l înconjoarã, este o scãpare cãtre cineva care într-adevãr îl înţelege. Maica Domnului reprezintã zidul de apãrare pentru creştini şi ultima speranţã în rezolvarea problemelor. Mãrile sunt învolburarea vieţilor noastre asupra cãrora Sfinţia Sa vegheazã ca sã nu pierim în vâltoarea pãcatelor. Negurile sunt întunecãrile minţilor noastre a cãror alinare se gãseşte la „Luceafãrul marilor”, cãci Maica Sfântã este asemuitã „Luceafãrului”. O asemenea „crãiasã” este demnã de îngenunchierile muritorilor şi de rugãciunile lor nesfârşite. Valul ce ne bântuie reprezintã fumul gros de pãcate, patimi şi probleme în care ne-am cufundat de-a lungul timpului iar în ultimã instanţã, poetul îi cere Mariei sã fie „scut de întãrire/ şi zid de mântuire”. Elogiul, dar în acelaşi timp circumstanţele nefaste îl determinã pe Eminescu sã-şi aştearnã gândurile pe hârtie, sperând cã rezolvarea problemelor se va realiza mai uşor. Umilii oameni sunt „umbra pãmântului/ nãscuţi din mila sfântului”, care pot dispãrea într-o clipitã, de aceea insistenţa rugãminţilor de a ne proteja şi de a ne avea mereu în pazã este din ce în ce mai puternicã.
„Rãsai asupra mea” este un imn cu caracter religios ce aparţine lui Mihai Eminescu. Maica Domnului este, aici, numitã „Luminã linã” asemenea sintagmei ce se rosteşte în slujba vecerniei unde strãlucirea, este însuşi Hristos. Preacurata Stãpânã varsã lumina linã a harului dumnezeiesc în sufletele oamenilor. „Noaptea gândurilor” este asociatã cu „negurii”, unde Stãpâna Noastrã este imploratã sã vinã sã facã luminã. Aceastã sintagmã este de altfel şi o expresie isihastã. Verbul „reapari” aratã o reîntoarcere la credinţã (la credinţa ce-i fusese atacatã) şi la inocenţa de demult privind acum în balanţã cu suferinţele şi tulburãrile pe care le trãieşte în prezent intr-un „noian de vinã”. Cu o umilã rugãminte cere Fecioarei „cu privirea de milã caldã plinã” sã-i redea tinereţea şi toate lucrurile pierdute, toate sentimentele înãbuşite. Pentru a-i împlini dorinţa, Maica Domnului trebuie sã reaparã din „cerul ei de stele”, unde Eminescu îi deseneazã atitudinea de Stãpânã a noastrã între luminile cerului.
Chipul angelic pe care îl descrie poetul nostru cu atât de multã eleganţã, este redat în poezia „Atât de fragedã” printr-o puritate greu de imaginat. Încã din titlu ne putem da seama cã frãgezimea,calitatea iubitei lui, nu este nimic altceva dacât simplitatea şi bunãvoinţa cu care acţioneaza Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu. Femeia vieţii lui, îngerul pãzitor este aşteptatã sã-l viziteze în veşnicie, iar el doreşte ca ea sã-i fie credincioasã: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã”. Ce poate fi mai relevant de atât? Fecioara Maria este cea care poartã cununã pe frunte, aşadar, Eminescu o vede pe aleasa (la care a renunţat cu profundã durere) o împãrãteasã, o cale spre mântuire şi o renunţare la pãcatele lumeşti. Rãsãritul icoanei aduce mult cu sfârşitul vieţii lui de pe pãmânt, respectiv trecerea, continuarea vieţii de cealaltã parte a lumii- veşnicia, unde îşi doreşte cu adevãrat sã-şi gãseascã lumina (rãsãritul de pe cealaltã lume). Poezia se încheie cu incertitudinea bãiatului „Unde te duci?Când o sã vii?” lãsat resemnat de soartã şi chinuit de plecarea iubitei pe care nu o s-o mai vadã nicicând.
Dupã cum am constatat şi mai sus,Preacurata Maica noastrã şi Iisus nu sunt surprinşi pe o scarã ierarhizatã, ci împreunã de cele mai multe ori,având ambii puteri tãmãduitoare.
Frânturi din amintirile copilãriei l-au determinat sã scrie „Colind”. Una dintre strofe se potriveşte cu ceea ce am menţionat mai sus: „De dragul Mariei/ Și-a Mântuitorului/ Luceşte pe cer/ O stea cãlãtorului”. Surprindem alte doua versuri cu conotaţie religioasã: „Tron de argint şi strãlucire/ Maica Domnului zâmbea” („Basmul”) prin care se dezvãluie înãlţarea Fecioarei la rangul cuvenit.
Chiar dacã Mihai Eminescu este considerat ateu de cãtre multi critici literari, pentru noi va rãmâne mereu acel om învãluit în credinţã, spãşit de pedepse şi într-o continuã comuniune cu Dumnezeu şi Fecioara Maria. Trãirile sale lãuntrice au fost de o profunzime greu de imaginat şi de o umilinţã şi modestie în faţa divinitãţii de care puţini credincioşi în adevãratul sens al cuvântului dau dovadã. Ne bucurãm cã numele „Luceafãrului românesc” încã rãsunã în sufletele noastre şi nu şi-a pierdut aproape nimic din valoarea inestimabilã a calitãţii de „om”.
O amãralã dulce ne inundã întru totul gândirea şi ne pecetluieşte buzele la amintirea şi recitarea versurilor create de Mihai Eminescu. Dorim ca, în memoria lui, oamenii (credincioşii) sã se gândeascã cu drag şi sã ia aminte cã doar prin spãşirea pãcatelor şi cãinţã adevãratã se poate ajunge la mântuire, la Hristos şi la Maria Fecioara.
Andreea Nicoară
Hristos a înviat!
RăspundețiȘtergere