Maktub - “Aşa a fost scris”

Cu toate că e înşelătoare şi pedantă... Îşi face loc oriunde. Nu se teme de nimic, nici de supărări, nici de încercări sau deziluzii, de confruntare sau confuzie.
Haide să-ţi povestesc...
Să-ţi spun cum se surpă cerul, cum se limitează spaţiul de parcă ai păşi pe „interzis” în metrul tău pătrat, cât de mult te înspăimântă să te afli în acel loc, cât e de întuneric când priveşti înainte!
Norii şi iarba şi aerul şi lumina sunt împânzite de taina lunii, pentru că, numai ea conduce toţi aştrii către infinit, către libertate, către visare.... şi apoi, înapoi aici, la noi.
Era atât de frumos în cercul în care vieţuiam atunci.... Cu zorii în cârcă hoinăream pe străzi, cu dorinţa-n suflet zâmbeam împăcată! Apusul soarelui îmi şedea pe umeri şi mă găsea mereu cu fruntea senină... Norii alergau cu repeziciune în colţul cel mai mohorât şi-mi mângâiau gândul dispersat în fel de fel de raze care amplificau starea din ce în ce mai euforică. Mă găseam uitată în vitrinele magazinelor, deconectată complet de lumea reală, visam la veşnicia stranie, la mantia ce-mi acoperea zarea, la visul ce-mi dădea târcoale, la întreaga mea „lume”.
Paşii mi se scurgeau asemeni timpului şi aşteptarea nu-mi mai potolea emoţia, nimic nu-mi perturba drumul înspre braţele ce ne înlesneau ridurile pe frunte amândurora. Vântul care altădată mă plesnea în ceafă, atunci mă lua de braţ şi mă plimba pe trotuarele măturate de ploi, mă purta în adierea cea mai liniştită şi dezgolea suav fiorul unei revederi.
Pe cerul nalt cu limbi de foc, gravasem pentru mine, fâşii de nume şi de chip înfăşurate-n şoapte line...
Glasul nu părea deloc timorat, sunetul era mut, ţipătul era surd, partitura era deja scrisă şi lăsată deoparte pentru ca notele-i încărcate de trăire să-şi întindă pe sfoară muzicalitatea.
Conta faptul că ceilalţi se aflau în plină agitaţie? Ei nu atingeau perfecţiunea, nu se înrudeau cu minunile pe care eu le strângeam în mână şi nu le mai lăsam să plece. Nu-mi era greu să-mi încui tăcerea. Drumul se sfârşea aşa cum mi-era mai bine.
Străin mi-era dorul, acum îmi e aproape; s-a întristat săracul şi mi-a întins o cursă...

Ce-i de făcut?

Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu.
Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci!
Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită.
Fir’ar ea să fie de treabă!

Univocitate

Astăzi simt că pot să scriu...

Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească?
Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil.
Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă.
Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte.
Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii!
Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.

E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.

Lucian Blaga

Dorul

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.
Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea -- veşnicii.

Nebunul de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna…
De când mă simt tot mai bogat de tine;
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna,
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine!

Şi uite n-are cine să ne-ajute
Abia-şi mai ţine lumea ale sale…
Şi-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale;

Şi te iubesc cu milă şi cu groază!
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru o veşnicie.

Prin gări descreierate accidente…
Marfare triste vin în miezul verii…
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te apropii şi ca să te sperii;

Jur împrejur privelişti aberante,
Copii fragili ducând părinţi în spate,
Bătrani cu sânii gri de os pe pante,
Şi albastroşi venind spre zări uscate..


Mi-e dor de tine şi îţi caut chipul…
În fiecare margine a firii.
În podul palmei dacă iau nisipul
Simt un inel jucându-se de-a mirii;

I-aud prin bătălii din vreme-n vreme,
Ostaşii gărzii tale ţi se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme!
Cu chïp slavon si nume de regină!


Emeric Imre

Încotro fugi, străine?

Când lacrimi nu mai sunt, cu drag într-a tăcerii rană te las să-mi fii cuţit;
Şi dacă ochii-au plâns aceleaşi lacrimi din trecut, vor învia, spre răsărit...
Ca un melanj de sunete în stilul vechi şi sobru, te las să-mi cânţi acordul
Cel mult prea dibuit!
Căci, numai tu, străine, urzeşti dobândă de la viaţă!
Căci, numai tu, străine, te-ndrepţi spre absolut!

A fost odată ca niciodată…

A fost odată o strânsoare, o capcană a vieţii, care şi-a vărsat furia exact pe cine nu trebuia…
E începutul sfârşitului când păşeşti spre treapta durerii. Te inundă un sentiment al neputinţei şi-ţi răstălmăceşte întreaga trăire. Parcă şi gura-ţi rămâne încleştată de uimire şi totu-ţi pare o iluzie tristă.
Nu preţuiesc epitete la superlativ, ci gesturi încărcate de emoţie, simţiri ce se revarsă peste hrana sufletului descompus de atâtea şi atâtea dezamăgiri ale unui singur om! În detrimentul fericirii constat cu-o dulce amăgire că acele clipe scurse în clepsidra timpului şi abandonate în vocea înăbuşită de suplicii, nu îşi vor întoarce niciodată aripile înapoi către mine.
Se naşte într-o glorie deplină, acea lumină înnobilată în adevăr şi valoare, care pătrunde încetişor dintr-o noapte abisal de albastră, asemeni unui tremur, spre a-mi conduce paşii. Nu mă fericesc, mă sacrific, plâng, dar nu mă descarc. Mai există oare vreun drum, de orice fel, sinuos, anevoios şi cu regrete, pe care să-l urmez, dar care să mă poarte spre fericire? Viaţa e o continuă tăgadă, care nu lasă loc fericirii.
Nu, dar iubesc tăcerea, în timp ce esenţa sufletului adolescentin cutreieră alte cărări răstălmăcite. Zăbovesc asemeni unui hoinar într-un târziu, neaşteptând un gram de mulţumire în schimbul a ceea ce a fost. Dacă ar fi să aşez întreaga mea viaţă pe un şirag de mărgele, n-ar duce decât la aşteptare, aşa că, de ce să-ţi deschizi portiţa unei lumi care nu trăieşte decât în trecut sau viitor, invocând posibilitatea ca scuză de moment?
Nu e un gând oarecare, nu e o poveste oarecare, e ceea ce mi-a îndulcit timpul acum ceva vreme. Mi-a adus ochii în prag de lacrimi, mi-a adus neliniştea aşa cum vântul anunţă ploaia! Şi ca o pasăre răpitoare mi-a furat speranţa pentru mai târziu! M-a adâncit în suferinţa oarbă, mi-a scrijelit privirea ce-mi era senină, în ceaţă fumurie şi-n apă tulbure!
Mă izbesc de călăuze care-mi îngreunează drumul, mă ard privirile pe dinauntru, m-afundă-n gol ca pe-o pietricică aruncată în fântână... Dar e bine. Se zice că etapele către împlinire nu sunt decât rele adunate de-a lungul timpului.
Şi ce dacă-mi împiedici fumegând surâsul şi nu te uiţi în depărtare? Şi ce dacă-mi plesneşti văpaia reveriei şi-mi spulberi visul cu uitare? Sunt una, şi-ţi simt asprimea vorbelor în loc de mângâiere, dar tu, în loc să taci, grăieşti şi mai ursuz... Atât de „bine” îmi e, încât simt cum prin vene mi se scurge ceară!
„Aşa-s de negri ochii tăi
Lumina mea.” (Lucian Blaga, „Izvorul nopţii”)