Văd trecînd oameni pe stradă... Mereu aceiaşi; mereu aceleaşi obiceiuri. Sunt neschimbaţi- de parcă timpul s-ar opri în loc în fiecare zi, dar ar lua-o de la capăt.
Dimineaţa trec grăbiţi pe sub geamul meu aprinzîndu-şi ţigara, apoi, cu paşi cît mai repezi se îndreaptă către staţia de autobuz unde, cu un aer ursuz, pe jumătate adormiţi, îşi scot abonamentul spre a-l prezenta şoferului (de parcă nu i-ar cunoaşte). La fel de monotoni, cu geanta aşezată pe-o parte, se întorc de la serviciu în jurul orei patru. Merg pe trotuar povestind despre maşini, despre lipsa banilor sau despre cît de sărată este mîncarea pe care nevestele lor o pregătesc în ultima vreme. Banalităţi.
Încă nu m-a prins în cercul ei vicios. Încă am ocupaţie şi rar mă plictisesc.
Sunt bătrîni şi au dreptate, chiar dacă de cele mai multe ori îi luăm în rîs. Ei ne oferă fel de fel de tipologii ale omului, pe care, parcă n-am vrea să ni le reamintim. Pe de altă parte, mă îngrozeşte gîndul că voi ajunge să-mi trăiesc viaţa într-un circuit închis.
Unii dintre ei au bani de aruncă cu ei în stînga şi-n dreapta, şi cred că-şi trăiesc viaţa, că sunt „oameni de viaţă”, că încă nu i-a constrîns monotonia şi că sunt în continuare cei care domină. Alţii se mulţumesc cu puţin dar valorifică pînă la epuizare clipele pe care le petrec împreună cu ceilalţi, spre uimirea multora dintre noi.
Oare cînd voi învăţa să disting între „un om de bine” şi un „om obişnuit”?
Mi-am primit lecţia de multe ori, fără să o aştept, fără să mă contrazic, dar, se pare că de prea puţine ori am reuşit să o învăţ, pentru că deşi m-am confruntat cu situaţii care păreau asemănătoare, rezultatul nu a fost acelaşi.
Dar, hai, să ne spunem minciuni importante, Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici, Aşa cum amanţii le mint pe amante Şi ele îi mint pe pământ pe aici.
Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave, Dar, hai, să vedem cine minte mai mult, Ascultă delirul consoanelor grave, Cum şi eu minciunile tale le-ascult.
E foarte frumoasă, e foarte frumoasă Minciuna aceasta pe care mi-o spui, Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.
Concurs de minciuni la echipe şi solo Şi ies campioni mincinoşii cei mari, Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo? În campionate de ce nu apari?
Se minte cum nu s-a minţit niciodată, E multă minciună la noi pe pământ, Sunt false recursuri şi nu-i judecată, Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.
Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine, Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr, Că poate prin rău vom ajunge la bine, Minciuna supremă va fi adevăr.
Le paradoxe de notre temps est que nous avons de plus grands bâtiments mais des plus petits tempéraments, des autoroutes plus larges mais des points de vue plus étroits.
Nous dépensons plus mais nous avons moins, nous achetons plus mais apprécions moins, nous avons de plus grandes maisons, mais de plus petites familles, plus de commodités mais moins de temps.
Nous avons plus d'instruction mais moins de bons sens, plus de connaissances mais moins de jugement, plus d'experts et encore plus de problèmes, plus de médicaments mais moins de bien-être.
Nous avons trop, nous fumons trop, nous nous dépensons inconsidérément, nous rions trop peu, conduisons trop vite, nous nous mettons trop en colère, nous nous levons trop tard et fatigués, nous pensons trop peu, regardons trop la telé et prions trop rarement.
Nous avons multiplié nos possessions mais réduit nos valeurs, nous parlons trop, aimons trop rarement et haïssons trop souvent.
Nous avons appris comment gagner notre vie mais pas la vie. Nous avons ajouté des années à la vie, pas de la vie aux années.
Nous sommes allés sur la lune et en sommes revenus, mais avons des difficultés à traverser la rue pour rencontrer un nouveau voisin. Nous avons conquis l'espace sidéral mais pas notre espace intérieur.
Nous avons fait de grandes choses mais pas les meilleures choses. Nous purifions l'air, mais polluons les âmes.
Nous avons conquis l'atome, mais pas vaincus nos préjugés. Nous écrivons plus mais apprenons moins.
Nous planifions plus mais accomplissons moins. Nous avons appris à nous précipiter mais pas à attendre.
Nous construisons plus d'ordinateurs pour obtenir plus d'informations pour produire plus de documents que jamais mais nous communiquons de moins en moins.
Nous sommes dans le temps de la nourriture rapide mais des digestions lentes, des êtres humains de grandes tailles mais de petits caractères, des trop larges profits et des relations peu profondes.
Nous jouissons de deux revenus mais divorçons, nos maisons sont luxueuses mais nos foyers détruits.
De nos jours nous faisons des voyages éclairs, et des couches-culottes jetables, nous appliquons une morale sur mesure, et nous engageons des flirts sans lendemain.
C'est l'époque des personnes obèses et des comprimés à tout faire, qui vous remontent le moral, vous apaisent et vous tuent.
C'est une époque où seule l'apparence compte au détriment du contenu.
A notre époque on peu choisir de partager ce texte ou de le supprimer.
Souviens-toi, passe du temps avec tes proches, ils ne seront pas là éternellement. N'oublie pas de dire un mot gentil à quiconque te regarde avec admiration.
Bientôt cet enfant pour qui tu es un héros sera devenu grand et vivra sa propre vie. N'oublie pas de serrer dans tes bras les personnes que tu aimes, parce que c'est le seul trésor qui vienne du cœur et qui ne coûte rien.
On peut guérir n'importe quelle blessure en serrant quelqu'un contre soi, pourvu qu'on le fasse avec tendresse.
Prends le temps d'aimer, prend le temps de parler et de partager tes pensées.
Et n'ouble jamais ceci : La vie ne se mesure pas par le nombre de fois qu'on respire, mais par le nombre d'instants beaux à couper le souffle…
Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar cînd Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură; De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept; Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru; De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost; Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plîngi cu un oftat măcar; De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă, Drept să rămîi, cînd ele june nu-s, Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă Decît Voinţa ce le ţine sus; Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare, Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi,mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om!
Privesc din varii perspective situaţia, căutând chintesenţa. Parcurg pagină cu pagină în speranţa că ma voi empatiza şi voi fi totuna cu imaginaţia, dar gându-mi este curmat de contextul în care victoria nu-şi mai are rostul.
Imaginea grobiană şi în acelaşi timp organică parcă-mi sporeşte simţul de a continua să caut finalul, sau, dacă nu finalul, măcar concretizarea a ceea ce s-a fost spus. Nu mi-am uitat drumul către casă şi nici nu am trecut prin faza de amnezie, aşa cum au făcut-o ei, însă mi-am pierdut interesul. Poate că nu l-am desluşit în profunzimea lui... Poate că nu posed integral autorul... Pot să recitesc şi să reproduc, dar nu pot să repet acel procedeu. De ce fac asta? Pentru că mă raportez la influenţa hic et nunc.
Tind să înclin balanţa înspre faptul că timpul meu e determinat în mod univoc de unul dintre factorii ăştia exteriori. Am început să disting cu greu între starea materială şi cea latentă, probabil din lipsa exerciţiului.
Nu de fiecare dată când ajung la final rezultatul îmi pare tangibil şi sublim... mă împotmolesc în intervalul acela inefabil, care, se întâmplă să dureze ceva timp. Mă enervează transcendenţa cu care ei îşi compun scrierile! Ei şi Kant. Tot Kant zicea că „Opera este un produs bazat pe apriorism”. Asta înseamnă că, deşi opera este perceptibilă şi se ajunge la starea desăvârşirii ei, nu este suficient să înţelegi mesajul fără acele forme ale inteligenţei care derivă din ceva anume. Leibnitz vine şi întăreşte ideea lui Kant spunând că „Nu totul este generat in presentia” iar Platon mărturiseşte că există o cunoaştere suverană a ideilor pure care se reproduc în realitate – idei predeterminate.
De ce să nu recurgă la imanenţă? Să primească din partea publicului un suport mai solid? Nu... Dorinţa lor este de a selecta oameni, nu de a-i înmulţii. De ce să vezi literatura ca fiind unică şi ireversibilă?
Poţi să o structurezi în simboluri, să o cauţi în imagini iconice sau să-ţi realizezi propriul joc tabular de interpretare. Ai şansa de a vizualiza întreaga procedură, şi în acelaşi timp, ocazia de a efectua lectura melodică a scriiturii. („Les Calligrammes” – Apollinaire). Cartea ajunge să fie „expansiunea literelor; explicaţia orfică a pământului”. Ajung să cred că lectura se produce în mod rizomatic, de aceea se face exces de anormalitate şi aberaţie.
Cu toate că e înşelătoare şi pedantă... Îşi face loc oriunde. Nu se teme de nimic, nici de supărări, nici de încercări sau deziluzii, de confruntare sau confuzie. Haide să-ţi povestesc... Să-ţi spun cum se surpă cerul, cum se limitează spaţiul de parcă ai păşi pe „interzis” în metrul tău pătrat, cât de mult te înspăimântă să te afli în acel loc, cât e de întuneric când priveşti înainte! Norii şi iarba şi aerul şi lumina sunt împânzite de taina lunii, pentru că, numai ea conduce toţi aştrii către infinit, către libertate, către visare.... şi apoi, înapoi aici, la noi. Era atât de frumos în cercul în care vieţuiam atunci.... Cu zorii în cârcă hoinăream pe străzi, cu dorinţa-n suflet zâmbeam împăcată! Apusul soarelui îmi şedea pe umeri şi mă găsea mereu cu fruntea senină... Norii alergau cu repeziciune în colţul cel mai mohorât şi-mi mângâiau gândul dispersat în fel de fel de raze care amplificau starea din ce în ce mai euforică. Mă găseam uitată în vitrinele magazinelor, deconectată complet de lumea reală, visam la veşnicia stranie, la mantia ce-mi acoperea zarea, la visul ce-mi dădea târcoale, la întreaga mea „lume”. Paşii mi se scurgeau asemeni timpului şi aşteptarea nu-mi mai potolea emoţia, nimic nu-mi perturba drumul înspre braţele ce ne înlesneau ridurile pe frunte amândurora. Vântul care altădată mă plesnea în ceafă, atunci mă lua de braţ şi mă plimba pe trotuarele măturate de ploi, mă purta în adierea cea mai liniştită şi dezgolea suav fiorul unei revederi. Pe cerul nalt cu limbi de foc, gravasem pentru mine, fâşii de nume şi de chip înfăşurate-n şoapte line... Glasul nu părea deloc timorat, sunetul era mut, ţipătul era surd, partitura era deja scrisă şi lăsată deoparte pentru ca notele-i încărcate de trăire să-şi întindă pe sfoară muzicalitatea. Conta faptul că ceilalţi se aflau în plină agitaţie? Ei nu atingeau perfecţiunea, nu se înrudeau cu minunile pe care eu le strângeam în mână şi nu le mai lăsam să plece. Nu-mi era greu să-mi încui tăcerea. Drumul se sfârşea aşa cum mi-era mai bine. Străin mi-era dorul, acum îmi e aproape; s-a întristat săracul şi mi-a întins o cursă...
Vreau să plâng o noapte întreagă şi să mă trezesc dimineaţă ca şi când aş aparţine unei alte lumi. Vreau ca lacrimile să-mi cureţe de tot mintea şi în sfârşit să fiu eu. Să nu mai pleci, să nu mai pleci, să nu mai pleci! Mi s-au imprimat pe retină frânturi, riduri, pete, şuviţe de păr, părticele, zâmbet, plâns. Mă trezesc dimineaţa şi imaginile nu dispar, ba mai mult, se înteţesc şi privesc spre fereastră de parcă-aş fi un zombi, cu o ţintă nedefinită. Fir’ar ea să fie de treabă!
Şi totuşi, cum ar fi să te trezeşti în camera obscură, să vrei să tragi jaluzeaua şi manìa să te potolească? Nu-i colindă auzul decât cu un refuz. Nu-i contemplă ochiul decât cu o dezamăgire târzie. Îi scapă momentul magic şi-şi urlă-n cor propria-i dorinţă, se rostogoleşte domol peste îngemănate fără să-şi dea seama că, în fapt, rana strânsorii îşi deschide gura, îşi înfige colţii şi muşcă tot mai mult din utopia clipei, care, parcă nu vrea să se înlăture. E sfâşiată dar, chiar şi-aşa, îşi caută puterea să acceadă către intangibil. Sudate stau unele de altele şi nici măcar nu ştiu de ce; îşi fură reciproc secretul în prag de lume zgomotoasă, sub cer senin, sub grinzile alea’ roase, pe lemn bătut în cuie, pe jilţ, pe cuvertura groasă. Îşi gustă lent atingerea şi parcă se înneacă... îşi prelungesc tăcerea. Se lasă frig deasupra lumii, aerul îngheaţă, dar în ’ăst timp al meditării, suratele acceptă în mod tacit răceala. Timpul a fost suficient de blând, aşa încât să-şi inventeze propria limbă, însă mult prea dur ca să o şi înţeleagă în plurivocitatea ei, în universul amândurora, păşind alene peste limitele nisipului, peste dungile albe ale vremii. Din nou se face linişte. Trezirea e anostă dar animată de rotocale de fum ce-şi plimbă umbrele prin spaţiu, ce-şi etalează siluetele în oglindă, ce se destramă în nimicuri şi se preschimbă-n scrum; căci a murit în ea, –trezirea- de spaima revederii, de vocea gâtuită în parfumul degerat al iernii. Bătăi de inimă ce se înnoadă şi se preling şuvoi în gol, strânsori şi degete-ncleştate, privesc neantu’-n culmea lui. Neant sorbit de calde şoapte, neant ce greu adulmeci îndurarea, îndreaptă-ţi raza de pe urmă, călăuzeşte-ţi înfocarea spre alt tărâm al legiuirii! Obsesia aşteptării se revarsă pe braţele zimţate de fulgii greu topiţi în soare, iar trupurile crude se risipesc prin încăpere, îşi caută dreptate... în zadar.
E greu cu simţămintele astea, nici nu mai şti cum să le defineşti.
Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii cu palmele-amîndouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!" Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti? Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău, să te ascult şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, din care înfloresc aievea -- veşnicii.
Când lacrimi nu mai sunt, cu drag într-a tăcerii rană te las să-mi fii cuţit; Şi dacă ochii-au plâns aceleaşi lacrimi din trecut, vor învia, spre răsărit... Ca un melanj de sunete în stilul vechi şi sobru, te las să-mi cânţi acordul Cel mult prea dibuit! Căci, numai tu, străine, urzeşti dobândă de la viaţă! Căci, numai tu, străine, te-ndrepţi spre absolut!
A fost odată o strânsoare, o capcană a vieţii, care şi-a vărsat furia exact pe cine nu trebuia… E începutul sfârşitului când păşeşti spre treapta durerii. Te inundă un sentiment al neputinţei şi-ţi răstălmăceşte întreaga trăire. Parcă şi gura-ţi rămâne încleştată de uimire şi totu-ţi pare o iluzie tristă. Nu preţuiesc epitete la superlativ, ci gesturi încărcate de emoţie, simţiri ce se revarsă peste hrana sufletului descompus de atâtea şi atâtea dezamăgiri ale unui singur om! În detrimentul fericirii constat cu-o dulce amăgire că acele clipe scurse în clepsidra timpului şi abandonate în vocea înăbuşită de suplicii, nu îşi vor întoarce niciodată aripile înapoi către mine. Se naşte într-o glorie deplină, acea lumină înnobilată în adevăr şi valoare, care pătrunde încetişor dintr-o noapte abisal de albastră, asemeni unui tremur, spre a-mi conduce paşii. Nu mă fericesc, mă sacrific, plâng, dar nu mă descarc. Mai există oare vreun drum, de orice fel, sinuos, anevoios şi cu regrete, pe care să-l urmez, dar care să mă poarte spre fericire? Viaţa e o continuă tăgadă, care nu lasă loc fericirii. Nu, dar iubesc tăcerea, în timp ce esenţa sufletului adolescentin cutreieră alte cărări răstălmăcite. Zăbovesc asemeni unui hoinar într-un târziu, neaşteptând un gram de mulţumire în schimbul a ceea ce a fost. Dacă ar fi să aşez întreaga mea viaţă pe un şirag de mărgele, n-ar duce decât la aşteptare, aşa că, de ce să-ţi deschizi portiţa unei lumi care nu trăieşte decât în trecut sau viitor, invocând posibilitatea ca scuză de moment? Nu e un gând oarecare, nu e o poveste oarecare, e ceea ce mi-a îndulcit timpul acum ceva vreme. Mi-a adus ochii în prag de lacrimi, mi-a adus neliniştea aşa cum vântul anunţă ploaia! Şi ca o pasăre răpitoare mi-a furat speranţa pentru mai târziu! M-a adâncit în suferinţa oarbă, mi-a scrijelit privirea ce-mi era senină, în ceaţă fumurie şi-n apă tulbure! Mă izbesc de călăuze care-mi îngreunează drumul, mă ard privirile pe dinauntru, m-afundă-n gol ca pe-o pietricică aruncată în fântână... Dar e bine. Se zice că etapele către împlinire nu sunt decât rele adunate de-a lungul timpului. Şi ce dacă-mi împiedici fumegând surâsul şi nu te uiţi în depărtare? Şi ce dacă-mi plesneşti văpaia reveriei şi-mi spulberi visul cu uitare? Sunt una, şi-ţi simt asprimea vorbelor în loc de mângâiere, dar tu, în loc să taci, grăieşti şi mai ursuz... Atât de „bine” îmi e, încât simt cum prin vene mi se scurge ceară! „Aşa-s de negri ochii tăi Lumina mea.” (Lucian Blaga, „Izvorul nopţii”)
Când facem referire la Mihai Eminescu, la ce ne gândim? Poate la luminã, dragoste, sau credinţã... Romanticul acelor timpuri ne-a învãţat prin poeziile lui sã credem, sã cerem îndurare şi sã ne punem speranţele în cineva care cu siguranţã ne va ajuta sã gãsim calea cea bunã, prin intermediul divinitãţii.
Este posibil oare ca un poet sã scrie despre credinţã şi necredinţã în acelaşi timp şi sã fie considerat doar creştin sau doar ateu ? (rugându-se în profunzime prin scrierile sale sã primeascã ajutor divin) ; atunci de ce criticii litarari îl considerã „rece”, când existã prea multe argumente care întãresc creştinismul lui? Eminescu a contemplat sentimente care îşi gãseau abisul într-o fãrâmã de iubire, într-un ciob de speranţã, ci nu lucruri lipsite de orice noimã, superficiale am zice noi.
În opera eminescianã suferinţa, respectiv apropierea de Dumnezeu are conotaţii religioase şi ne aratã un Eminescu împãcat cu sine dincolo de zbuciumul sufletesc pe care îl trãia zi de zi. Iubirea faţã de Dumnezeu trebuie sã aparã obligatoriu într-un cadru nemãrginit, nu limitat: „Sã mânecãm dis-de-dimineaţã şi în loc de mir, cântare sã aducem Stãpânului şi sã vedem pe Hristos, Soarele dreptãţii, viaţa tuturor rãsãrind.”
Capodopera sa „creştinã” a adus oamenilor o razã de bucurie, de speranţã, astfel a pãtruns în sufletele lor prin adevãr şi sinceritate. Moartea este vãzutã sub o altã formã faţã de cea obişnuitã; este consideratã ca fiind un martiraj, un omagiu, o jertfã adusã Stãpânilor Atotputernici ( Hristos şi Maria Fecioara). În versul: „Nu credeam sã-nvãţ a muri vreodatã” poetul se întinde pe sfera ce aparţine baladei populare „Meşterul Manole”, nu copiind-o, doar asemuind-o cu aceasta. Învierea omului spre o altã lume este pusã în balanţã cu jertfa pentru divinitate, rezultând scopul şi destinaţia, aceleaşi. Moartea soţiei lui Manole, femeia, simbolulfamiliei reprezintã tocmai dãruirea totalã pentru Dumnezeu, pentru creaţie. Femeia nu este dãtãtoare de viaţã, este doar purtãtoare de viaţã, protejând copilul pânã la momentul naşterii. Dacã aceste versuri nu relevã latura unui adevãrat creştin, atunci ce altceva ar putea-o face? De foarte multe ori, Eminescu transcrie în postumele sale fragmente de rugãciune, de aceea Nichifor Crainic vede opera maestrului ca pe o „privelişte a sufletului sãu absorbit în cea mai fierbinte rugãciune ne umple de un sfânt fior.” Chiar dacã poetul a studiat filosofia lui Schopenhauer sau a lui Immanuel Kant asta nu înseamnã cã a copiat-o. Amprenta şi-a lãsat-o prin caracterul creştin care este atât de disputat.
Eminescologii precum şi toţi cei care l-au studiat întru totul şi i-au acordat o deosebitã importanţã lui Eminescu, i-au putut desluşi contextul atât de vast şi gândirea complexã aplicatã în majoritatea domeniilor, fapt dovedit cu prisosinţã în sumedenia de analize realizate pe baza textelor lui.
Maestrul nu a fãcut decât sã „aspire cãtre o liberate absolutã, o luminã eternã (a cerului)” cum spune Maica Benedicta. Ce putem sã deducem din aceastã afirmaţie decât cã îşi dorea cu ardoare mântuirea şi ca ochiul sfânt sã fie aruncat asupra lui. Acest pãtimaş cãutãtor de absolut dorea sã priveascã viaţa prin prisma veşniciei, sã aplaneze sentimentele dincolo de urcuş şi coborâş, sã cunoascã sufletul omului în profunzimea sa,printr-un cod simplificat de versuri.
Adevãratul Mihai Eminescu a cãutat pe tot parcursul vieţii acel ideal de femeie care sã fie un înger întrupat, sã-şi gãseascã sãmânţa de undeva de sus, „sã vinã în calea sa ca un înger printre oamnei” („Atât de fragedã”). Mereu în gândul sãu, umbra frumuseţii eterne pe pãmânt a fost cea care o avea ca prototip al curãţeniei, al puritãţii pe Maica Domnului: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã/ A pururi verginei Marii,”. Femeia pe care şi-o dorea alãturi,fãcea parte din categoria îngerilor pãzitori de pe Pãmânt, trimişii lui Dumnezeu, meniţisã-l aibe în grijã cât timp va vieţui. „Ea” este ghidul creştin-ortodox: „femeia rãmâne sfântã prin iubire” şi reprezintã calea de salvare, de mântuire a bãrbatului, presupunând primordial nevoia de sfinţenie. („Prea Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu în mila ei nesfârşitã i-amijlocit mântuirea, faţã de durerea şi umilinţa lui).
A fost un învãţãcel preocupat de religie, de aceea a aprofundat opera sfinţilor Pãrinţi: Eminescu: „A ochilor privire ca mâna fãrã trup”, Sfântul Vasile cel Mare: „Ochii sunt cele 1000 de mâini fãrã trup”. Ce a reprezentat pentru el Iisus Hristos? La aceastã întrebare creştinismul din el a vorbit: „Chipul celui dupã care am fost zidiţi- Chipul lui Dumnezeu”. Dar, pe ce piedestal o ridicase pe Maria Fecioara? La marele praznic al Mãnãstirii Putna (din 15 august), ctitoritã de Ștefan cel Mare , Eminescu a rostit: „Românii din genere serbeazã ziua Sfintei Marii, verginã, castã şi totuşi mama care din sânul ei a nãscut pe reprezentantul libertãţii, pe martirul omenirii lãnţuite, pe Christ.”
Am selectat câteva dintre poeziile lui Mihai Eminescu pentru a evidenţia „Chipul Maicii Domnului”, şi anume: „Luceafãrul”, „Rãsai asupra mea”, „Rugãciune” şi „Atât de fragedã”.
„Luceafãrul”este poezia care împãrtãşeşte un dor dumnezeiesc, care ne transpune în alte dimensiuni, care ne dovedeşte dorinţa unei sete de odihnã veşnicã. Foarte puţini dintre noi ştiu cã „Luceafãrul” îşi are originea semanticã în cuvântul „Hristos”, dar aceasta este o problemã foarte rar dezbãtutã. Se foloseşte o terminologie profund creştinã, deoarece Hyperionul lui Eminescu i se adreseazã lui Dumnezeu cu apelativele „Pãrinte” si „Doamne”, acela este probabil şi momentul în care poetul este pãtruns de adevãrul mântuirii. Cãtãlina, personajul principal feminin al „Luceafãrului” este „Din rude mari împãrãteşti/ O prea frumoasã fatã”. Autorul nu a precizat faptul cã este reginã sau prinţesã, iar noi putem interpreta în felul urmãtor: Cãtãlina poate fi consideratã o sfântã care sã semene cu Fecioara Maria, explicaţie mai relevantã urmãrind şi celelalte versuri. Ce poate fi mai presus decât ceva „prea frumos”, decât frumuseţea oglinditã în puritate a Fecioarei Maria? Infinitul şi superbul, frumosul şi lumina linã sunt întruchipãri pe care noi oamenii nu le cunoaştem îndeajuns, prin urmare nu ştim sã le apreciem valoarea. Comparaţia dintre „prea frumoasa” fatã şi Nãscãtoarea de Dumnezeu este mai mult decât evidentã. Fecioara este singura care îi poate oferi poetului cel mai nobil sentiment, iertarea curatã, fapt care îi şi aduce o urmã de linişte. „Fecioara între sfinţi” este numai una, este bucurie, cugetare şi dãruire, aşa se vrea a fi şi Cãtãlina în gândul lui Hyperion.
În poezia „Rugãciune” Mihai Eminescu se adreseazã cu deznãdejde şi supunere Maicii Sfinte, spovedindu-se şi cerându-i sã dea timpul înapoi pentru o relure a vieţii, un prilej de a-şi demonstra credinţa. El tinde spre mântuire dar se sfieşte asemeni pãcãtosului. Rugãciunea îi este ca un monolog unde se regãseşte în vreme de restrişte şi beznã continuã în lumea ce-l înconjoarã, este o scãpare cãtre cineva care într-adevãr îl înţelege. Maica Domnului reprezintã zidul de apãrare pentru creştini şi ultima speranţã în rezolvarea problemelor. Mãrile sunt învolburarea vieţilor noastre asupra cãrora Sfinţia Sa vegheazã ca sã nu pierim în vâltoarea pãcatelor. Negurile sunt întunecãrile minţilor noastre a cãror alinare se gãseşte la „Luceafãrul marilor”, cãci Maica Sfântã este asemuitã „Luceafãrului”. O asemenea „crãiasã” este demnã de îngenunchierile muritorilor şi de rugãciunile lor nesfârşite. Valul ce ne bântuie reprezintã fumul gros de pãcate, patimi şi probleme în care ne-am cufundat de-a lungul timpului iar în ultimã instanţã, poetul îi cere Mariei sã fie „scut de întãrire/ şi zid de mântuire”. Elogiul, dar în acelaşi timp circumstanţele nefaste îl determinã pe Eminescu sã-şi aştearnã gândurile pe hârtie, sperând cã rezolvarea problemelor se va realiza mai uşor. Umilii oameni sunt „umbra pãmântului/ nãscuţi din mila sfântului”, care pot dispãrea într-o clipitã, de aceea insistenţa rugãminţilor de a ne proteja şi de a ne avea mereu în pazã este din ce în ce mai puternicã.
„Rãsai asupra mea” este un imn cu caracter religios ce aparţine lui Mihai Eminescu. Maica Domnului este, aici, numitã „Luminã linã” asemenea sintagmei ce se rosteşte în slujba vecerniei unde strãlucirea, este însuşi Hristos. Preacurata Stãpânã varsã lumina linã a harului dumnezeiesc în sufletele oamenilor. „Noaptea gândurilor” este asociatã cu „negurii”, unde Stãpâna Noastrã este imploratã sã vinã sã facã luminã. Aceastã sintagmã este de altfel şi o expresie isihastã. Verbul „reapari” aratã o reîntoarcere la credinţã (la credinţa ce-i fusese atacatã) şi la inocenţa de demult privind acum în balanţã cu suferinţele şi tulburãrile pe care le trãieşte în prezent intr-un „noian de vinã”. Cu o umilã rugãminte cere Fecioarei „cu privirea de milã caldã plinã” sã-i redea tinereţea şi toate lucrurile pierdute, toate sentimentele înãbuşite. Pentru a-i împlini dorinţa, Maica Domnului trebuie sã reaparã din „cerul ei de stele”, unde Eminescu îi deseneazã atitudinea de Stãpânã a noastrã între luminile cerului.
Chipul angelic pe care îl descrie poetul nostru cu atât de multã eleganţã, este redat în poezia „Atât de fragedã” printr-o puritate greu de imaginat. Încã din titlu ne putem da seama cã frãgezimea,calitatea iubitei lui, nu este nimic altceva dacât simplitatea şi bunãvoinţa cu care acţioneaza Preasfânta Nãscãtoare de Dumnezeu. Femeia vieţii lui, îngerul pãzitor este aşteptatã sã-l viziteze în veşnicie, iar el doreşte ca ea sã-i fie credincioasã: „Și-o sã-mi rãsai ca o icoanã”. Ce poate fi mai relevant de atât? Fecioara Maria este cea care poartã cununã pe frunte, aşadar, Eminescu o vede pe aleasa (la care a renunţat cu profundã durere) o împãrãteasã, o cale spre mântuire şi o renunţare la pãcatele lumeşti. Rãsãritul icoanei aduce mult cu sfârşitul vieţii lui de pe pãmânt, respectiv trecerea, continuarea vieţii de cealaltã parte a lumii- veşnicia, unde îşi doreşte cu adevãrat sã-şi gãseascã lumina (rãsãritul de pe cealaltã lume). Poezia se încheie cu incertitudinea bãiatului „Unde te duci?Când o sã vii?” lãsat resemnat de soartã şi chinuit de plecarea iubitei pe care nu o s-o mai vadã nicicând.
Dupã cum am constatat şi mai sus,Preacurata Maica noastrã şi Iisus nu sunt surprinşi pe o scarã ierarhizatã, ci împreunã de cele mai multe ori,având ambii puteri tãmãduitoare.
Frânturi din amintirile copilãriei l-au determinat sã scrie „Colind”. Una dintre strofe se potriveşte cu ceea ce am menţionat mai sus: „De dragul Mariei/ Și-a Mântuitorului/ Luceşte pe cer/ O stea cãlãtorului”. Surprindem alte doua versuri cu conotaţie religioasã: „Tron de argint şi strãlucire/ Maica Domnului zâmbea” („Basmul”) prin care se dezvãluie înãlţarea Fecioarei la rangul cuvenit.
Chiar dacã Mihai Eminescu este considerat ateu de cãtre multi critici literari, pentru noi va rãmâne mereu acel om învãluit în credinţã, spãşit de pedepse şi într-o continuã comuniune cu Dumnezeu şi Fecioara Maria. Trãirile sale lãuntrice au fost de o profunzime greu de imaginat şi de o umilinţã şi modestie în faţa divinitãţii de care puţini credincioşi în adevãratul sens al cuvântului dau dovadã. Ne bucurãm cã numele „Luceafãrului românesc” încã rãsunã în sufletele noastre şi nu şi-a pierdut aproape nimic din valoarea inestimabilã a calitãţii de „om”.
O amãralã dulce ne inundã întru totul gândirea şi ne pecetluieşte buzele la amintirea şi recitarea versurilor create de Mihai Eminescu. Dorim ca, în memoria lui, oamenii (credincioşii) sã se gândeascã cu drag şi sã ia aminte cã doar prin spãşirea pãcatelor şi cãinţã adevãratã se poate ajunge la mântuire, la Hristos şi la Maria Fecioara.
Incepem prin a detalia cateva aspecte in legatura cu tehnologia Bio-Microcipurilor, un proces care implica mai multe discipline stiintifice care sunt contopite acum intr-una singura, foarte avansata, si care anunta existenta unui dictator care va controla complet fiecare persoana in fiecare secunda a zilei.
Acest subiect al tehnologiei Bio-Microcipurilor incepe cu separarea tehnologiilor avansate ale cercetarii biologice, cercetarii in domeniul computerelor si cel al microcipurilor. Cercetarile biologice au scos la iveala lucruri absolut uimitoare despre corpul omenesc. De fapt, niste oameni de stiinta, fara credinta in Dumnezeu, au ajuns sa descopere mai mult decat trebuia despre corpul omenesc. Pe de alta parte tehnologia computerelor a evoluat atat de mult incat cei ce fabrica computere au ajuns in imposibilitatea de a tine pasul cu noile schimbari! Computerele au evoluat atat de mult si au ajuns atat de sofisticate incat au aparut o noua serie de laptop-uri si ecrane plate, cu plasma, sau cristale lichide; iar un rol imens in aceste evolutii il au microcipurile. Au ajuns la dimensiuni atat de mici incat cel mai mic are dimensiunea unui bob de orez. Si totusi sunt mult mai sofisticate insa nu crede nimeni acest lucru.
Acum, aceste cercetari si descoperiri au fost combinate si sunt sub protectia departamentelor si ministerelor guvernelor. Rezultatul este acela ca in ultimii zece ani, o echipa de oameni de stiinta a fost alcatuita cu rolul de a integra aceste tehnologii în planul Noii Ordini Mondiale, acela de a controla usor si discret fiecare persoana din lume, in fiecare moment. Din aceasta supraveghere face parte si supravegherea economica, incat fiecare persoana va putea fi observata si controlata mereu. Fiecare tranzactie financiara va fi controlata pana la ultimul ban: marfa cumparata, ora si data tranzactiei, locul tranzactiei. Acest tip de control cere ca fiecare cetatean sa poarte mereu cu el fie o carte de credit, fie echivalentul acesteaia implantat in corp, Bio-Microcipul. Aceasta carte de credit sau acest microcip, vor trebui sa fie reactualizate. Acest lucru are un dezavantaj pentru ca necesita timp si efort sa schimbi la fiecare om in parte informatiile de pe card sau de pe microcip, informatii ca: numarul de bani din cont, nume si adresa, etc.
Cu toate acestea, mondialistii, Noua Ordine Mondiala, sunt obsedati de ideea ca cineva li s-ar putea impotrivi, si mai mult, ca adevarul despre planurile lor sa se raspandeasca rapid, mai ales in randul acelor „mofturosi”, care s-ar putea împotrivi. Pentru a elimina aceasta teama, trebuie sa se stie cu exactitate locatia fizica a fiecarui om de pe planeta, sa fie monitorizati in permanenta. Acest lucru se face prin controlul economic, pentru ca fiecare dintre noi va avea nevoie de card pentru a cumpara produse de uz zilnic. Pentru a controla persoanele, trebuie ca acestea sa poata emite (n.e. cu "ajutorul" microcipului) un semnal ce va fi receptionat de niste statii special concepute si amplasate. Astfel, nimeni nu se va putea misca liberi, fara ca alta persoana sa nu stie despre locul sau, daca doreste. Si pentru ca aceasta carte de credit, poate releva aceste detalii, oamenii, stiind, se pot feri. De aceia, mondialistii, au conceput un sistem ce va fi implantat sub piele, astfel incat sa nu poata fi respins, refuzat. Trebuie avut in considerare si un alt aspect extrem de important. Acel cip va trebui sa aiba o sursa proprie de energie (n.e. sa nu mai trebuiasca scos pentru inlocuirea bateriei sau pentru alte lucruri; odata implantat, acolo trebuie sa ramana).
Insa mondialistii au gasit solutia, pentru ca planul lor diabolic sa reuseasca: Bio-Microcipul. Acesta este mai mic de 0.65 cm si poate fi implantat cu o seringa !
Ce este acest biocip? Este un "computer-cip" microemiþator care se implanteaza cu ajutorul unei seringi speciale sub piele. Microcipul conþine un cod pre-programat cu un numar unic de identitate care nu poate fi alterat. Modelele folosite astazi se numesc Transponder (de la Transmitter Si Responder). Este un microcip instalat într-o capsula speciala de marimea unui bob de orez. Biocipul este "pasiv", adica nu conþine baterii, emiþatorul fiind activat de un semnal radio de 125 khz la apropierea unui scanner pentru control. Astfel, scannerul determina emiterea codului care este afiSat pe un ecran cu cristale lichide. Pentru a se evita deplasarea biocipului sub piele, e fixat prin minuscule fibre de sticla, extragerea neputându-se realiza decât printr-o operaþie speciala de microchirurgie.
Dimensiunile capsulei sunt de 11x2,1 mm Si 67 mm. Nu provoaca reacþii de respingere deoarece este confecþionat dintr-o sticla speciala biologica. Se apreciaza ca pe viitor biocipurile vor fi produse pe baza de proteine (înlocuindu-se pirita), fiind astfel mult mai rapide.
Astazi, firma americana Destron IDI (Colorado) comercializeaza microcipuri pentru implant animal prin intermediul companiei Infopet. Se spune ca aceste biocipuri constituie "soluþia perfecta" pentru stabilirea cu precizie a identitaþii oricarei fiinþe vii. Dar biocipurile au fost deja implantate Si subiecþilor umani. Noile tipuri de biocipuri umane, "semnul" apocaliptic, vor permite supravegherea totala, non-stop, în orice punct de pe planeta, a oricarui individ. Se afla în cercetare cipuri care vor putea fi conectate la reþeaua neuronala a creierului, oferind astfel posibilitatea pentru cei ce controleaza biocipul, sa înregistreze imagini vizuale Si auditive neuronale, adica exact ce vede Si ce aude subiectul. Pare de necrezut? ªi totuSi, aceasta tehnica este deþinuta deja de Agenþia Naþionala de Securitate. Înca din 1986, cercetatorii de la Universitatea din Michigan, în colaborare cu AT&T, declarau ca sunt pe punctul de a controla complet înregistrarile acustice neuronale Si transmiterea de semnale acustice în interiorul creierului, omul putând fi astfel “telecomandat”. Recent însa, în 1995, un înalt ofiþer al Pentagonului, Ice Korb, declara ca un laborator al armatei este pe cale de a conecta biocipul cu neuronii, putându-se astfel obþine o armata de "zombi telecomandaþi". "Se deschide o poarta în doua direcþii", spunea Kyle Olson, de la Institutul de Control al Armelor Chimice Si Biologice. "Pe de o parte avem aceasta arma de tip Frankenstein, iar pe de alta parte ne putem ocupa de probleme privind destinul uman: de pilda, implantându-ne un biocip în encefal vom putea învaþa instantaneu franceza, sau orice alta limba”.
In primul rand acest cip va transmite constant informatii in fiecare moment al zilei, care va fi unic pentru fiecare persoana, si care va identifica persoana si locatia sa. Totusi pentru a se realiza acest lucru, trebuie ca cipul sa aiba o baterie unica - ce va fi reincarcata constant de corpul uman. Aceasta unica baterie va fi reincarcata constant datorita fluctuatiilor de temperatura ale corpului uman. Deci cat timp va trai persoana, va emite fluctuatii de temperatura si deci, bateria se va reincarca constant. In timp ce cercetatorii dezvoltau acest tip de baterie, se confruntau cu o mare problema : unde sa puna bateria, in ce loc al corpului omenesc, caci fluctuatiile de temperatura difera. Care parte a corpului este ideala deci ?
Cercetatorii au cheltuit peste 1.5 milioane de $ pentru a descoperi raspunsul la aceasta problema. Oricum, nu se putea ca sute de mii de cipuri sa ramana fara baterie. Dupa indelungi cercetari au ajuns la concluzia ca exista doua parti ale corpului uman in care fluctuatiile de temperatura sunt la fel. Teologii puteau sa scuteasca cercetatorii de aceasta suma imensa de bani caci raspunsul se afla chiar in Biblie, in Apocalipsa capitolul 13, versetele 16 si 17, in care Domnul Iisus Hristos, descopera Sfântului Ioan faptul ca mana dreapta si fruntea vor fi locurile in care semnul va fi implantat. La aceasta concluzie, au ajuns si cercetatorii. Dintr-un motiv pe care nu-l inteleg nici ei, cercetatorii au descoperit ca fluctuatiile in mana stanga sunt mai scazute decat in cea dreapta. Nu-ti intareste credinta cand vezi ca profetiile Domnului se adeveresc pe deplin ?!
Dupa cum am mai spus, aceste semnale emise de microcipuri vor fi receptate de antene speciale, cum ar fi cele de telefonie mobila, sau sateliti de joasa orbita, lucruri ce apar in continuu.Spre deosebire de marcarea cu raze lasser, aceste biocipuri folosesc frecventa radio FM de 125 Mhz, care patrunde prin toate obiectele. De aceea aceste biocipuri vor inlocui toate sistemele de identificare si marcare. Aceste biocipuri vor contine coduri de 18 cifre, la scara internationala. S-a ajuns la concluzia ca Guvernul Mondial va avea nevoie de 66 de acesti sateliti. Nu este un numar ocult interesant? In stiintele oculte, pagane, numarul 6 este numarul omului, iar numarul 66 este numarul guvernului mondial, guvern ce va fi condus de Antihrist, caruia i-au rezervat cifra 66.
Microcipul contine 34 bilioane de coduri, deci poate codifica 34 bilioane de indivizi. (n.e. In prezent populatia globului are pana in 10 miliarde de oameni.) Acest microcip, va putea detine asa de multe informatii incat va inlocui cartile de credit, pasapoartele, permisele de conducere, etc., astfel incat fiecare vom avea unul. S-au facut teste pe animale de laborator mai mult de 10 ani, asa ca nu va asteptati sa dea gres.
Acum, totul este perfectionat si se asteapta momentul potrivit pentru a fi implantate.
Toate acestea si multe altele le descrie Serge Monaste-ziarist canadian la ziarul Enquette, mort in conditioi dubioase - in cartea sa: "Congresul celor 666; Natiunile Unite contra crestinismului". Aceasta carte contine PLANURILE francmasonilor de a subjuga lumea, sub forma de idei, notite, Serge neavand ocazia sa alcatuiasca un text complet. A luat cu el in mormant si o parte din secretele lor. )
O profetie Bibliba spune ca inaintea venirii lui Hristos, oamenii vor trebui sa fie initiati la scara globala. Aceasta initiere va insemna juramantul dat Satanei, iar pentru aceasta Dumnezeu ii va judeca pe oameni, implinind astfel profetia Biblica. Timpul exact nu se poate sti, insa cu siguranta el este foarte aproape.
Apocalipsa 13, 16-18 :
"Si ea ii sileste pe toti, pe cei bogati, pe cei mici si pe cei mari, si pe bogati si pe saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte,
Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei.
Aici este intelepciunea. Cine are priceperea sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul acesta este sase sute saizeci si sase."
O observatie finala, asupra acestei inventii uimitoare si foarte complicata. Se zvoneste ca oamenii de stiinta ce lucreaza asupra acestui proiect lucreaza sub o imensa presiune a mondialistilor. Toti vor, in unanimitate sa perfectioneze acest Bio_Microcip foarte, foarte repede. Aceste presiuni seamana foarte mult cu cele care s-au facut asupra acordului de pace Israelian, PLO/ Israeli Peace Accord, semnat pe 13 septembrie 1993 (n.e. Tot in timpul mandatului lui G. Bush), cu trei zile inainte de a incepe Sarbatoarea Evreilor. Si cum aceste 2 evenimente sunt critice in stabilirea Ordinii Mondiale, poate oare Duhul Sfant sa exercite astfel de presiuni in mintile lor, pentru a termina lucrarea ce va prevesti Sfarsitul Lumii ? Sa nu uitam ce i-a spus Iisus Apostolului Ioan, in Apocalipsa, capitolul 17, versetul 17: "Caci Dumnezeu a pus in inimile lor sa faca voia Lui si sa se intalneasca intr-un gandsi sa dea fiarei imparatia lor, pana cand se vor implini cuvintele lui Dumnezeu." Sa stam drepti in fata Lui si sa nu se implineasca cu noi :
Apocalipsa 14, 9-11 :
"Si al treilea inger a venit dupa ei, strigand cu glas puternic: Cine se inchina fiarei si chipul ei si primeste semnul ei pe fruntea lui, sau pe mana lui,
Va bea si el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, in potirul maniei Sale, si se va chinui in foc si in pucioasa, inaintea sfintilor ingeri si inaintea Mielului.
Si fumul chinului lor se suie in vecii vecilor. Si nu au odihna nici ziua nici noaptea cei ce se inchina fiarei si chipului ei si oricine primeste semnul numelui ei."
